Nici în viata personala legea efortuluiminim nu este drum garantat. Cu atât mai putin în solutionarea unei complexitati de genul regionalizarii pentru dezvoltare. Tentative de a merge pe un minium efort de fundamentare în reorganizarea administrativ-teritoriala au existat din plin în spatiul politic românesc, de azi si de ieri. Este suficient sa iei una dintre întrebarile frecvent formulate si vei obtine nu numai o buna ilustrare a temei dar, sper eu, si câteva marcatoare de drum accidentat, fragil, care ar trebui evitat pe viitor.

Acceptate sau vehement negate, regiunile de dezvoltare adoptate în 1998 au constituit un termen de referinta privilegiat al dezbaterii. Frecvent au fost formulate întrebari legate de capacitatea lor de a favoriza identificari[1] sociale sau culturale. Raspunsul predominant a fost unul preponderent negativ. Argumentul invocat adesea este legat de configuratia regiunii Sud-Est formata din sase judete, doua din Moldova (Galati si Vrancea), doua din Muntenia (Braila si Buzau) si cele doua judete dobrogene (Tulcea si Constanta). Cum mai poti vorbi de ”regiuni organice” când una dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale României este constituita dintr-un mozaic de trei culori regionale?

Si întrebarea si raspunsul merita toata atentia. Regasim la nivelul lor doua presupozitii larg raspândite în mass media. Prima sustine ca regiunile de dezvoltare ar fi ”bune” daca ar corespunde strict cu regiunile istorice sau cu vechile structuri teritoriale de tipul tinuturilor (Satmar, Secuiesc, Dunarea de Jos etc.) ori al tarilor (Vrancea, Fagaras, Lovistea, Hateg etc.). Cea de-a doua presupozitie implica ideea ca judetele nu conteaza iar dezvoltarea spatiala ar trebui facuta numai prin formatiuni teritoriale de tipul regiunilor de dezvoltare. Desi întreaga dezbatere din ultima perioada a fost dusa fara ca vreunul dintre actorii institutionali