Comuniştii de la Beijing sunt printre cei mai de success capitalişti, însă reuşitele lor economice sunt eclipsate, destul de des, de abuzurile privind drepturile omului. Ce se va întâmpla cu Partidul Comunist Chinez, la 90 de ani de la naştere?
Partidul şi... muncitorii?
Partidul Comunist Chinez (PCC) a apărut ca reţea neoficială, cu 57 de membri, la începutul anilor '20, iar iulie 1921 (primul Congres) a reprezentat constituirea de facto a formaţiunii. Sub patronajul Uniunii Sovietice, partidul a fost reorganizat după principiile leniniste.
În timpul războiului civil din China (1927-1936 şi 1946-1950), PCC se confruntă cu Kuomintang-ul (partidul naţionalist) şi are câştigat de cauză. În 1949, liderul Mao Zedong proclamă Republica Populară Chineză, iar membrii Kuomintang se refugiază în Taiwan, ţară pe care China o tratează precum provincie şi a ameninţat chiar cu războiul, dacă Taiwan-ul îşi proclamă independenţa. Existenţa RPC este afirmată în acelaşi loc unde, 50 de ani mai târziu, 2600 de chinezi îşi vor pierde viaţa: Piaţa Tianmen (Vezi aici un video explicativ despre evenimentele din 4 iunie 1989).
Mao este una dintre cele mai proeminente figuri ale Chinei Comuniste şi a fost aşezat de revista Time în topul celor mai influente personalităţi ale lumii (Puteţi citi aici profilul conducătorului chinez, creionat de publicaţia americană). A ajuns lider al mişcării în 1935 şi a continuat să-şi exercite autoritatea asupra ţării până la moartea lui, în 1979.
În varianta chineză a lui Stahanov, în anii '50, se promova modelul muncitorului Shi Chuanxiang, care, înainte de venirea la putere a lui Mao, fusese un zilier înfometat şi ruşinat de felul în care era tratat. După 1949, Shi a fost luminat de partid, care i-a arătat că munca îi garanta independenţa. Omul se ocupa de colectat excremente şi şi-a mărit singur norma- de la 50 de găleţi pe