Puţine politici au parte de dezbateri mai stranii decât cele de control al capitalului. Abordaţi problema cu un bancher sau un economist de factură clasică şi veţi primi probabil un răspuns vehement: controlul nu funcţionează, pentru că speculatorii i se pot sustrage cu costuri mici sau inexistente, dar statele nu ar trebui să adopte măsuri de control pentru că vor costa foarte mult. Sunt eu singurul care găseşte această logică uşor strâmbă?
Următoarea fază a conversaţiei e de obicei la fel de ciudată. Când vine vorba de intrări masive de capital, cu potenţial destabilizator, controlul capitalului e tabu, dar ceva ce se numeşte reglementare prudenţială e destul de OK. Controlul capitalului, ni se va spune probabil, face o discriminare între tranzacţii în funcţie de ţara de provenienţă a părţilor implicate, şi asta e rău. Reglementările prudenţiale discriminează în funcţie de moneda în care are loc tranzacţia sau de maturitate, iar asta e bine.
Dacă o asemenea conversaţie are loc la o petrecere, aţi face bine să mai cereţi ceva de băut. Cam aşa arătau discuţiile până de curând. Marea schimbare de mentalitate a venit de la FMI, odinioară un mare adversar al controlului capitalului. Într-o serie de studii, economiştii FMI au încetat să mai trateze probleme în termeni de bine versus rău şi au început să o abordeze ca pe o opţiune normală economică: măsurile de control al capitalului au costuri şi beneficii, care pot fi măsurate şi comparate.
Fondul afirmă acum că asemenea măsuri ar trebui să fie instrumente suplimentare la dispoziţia decidenţilor prudenţi, care le pot utiliza atunci când circumstanţele o cer. O altă schimbare majoră a venit de la ţările cu economii emergente şi rate mari de creştere.
Multe dintre acestea, confruntate cu un munte de bani care se rostogolea către ele dinspre economiile avansate, dar cu creşteri lente (şi conştiente
