Am fost întrebat de mai multe ori în ultimele zile: de ce trebuie să comemorăm ziua de 28 iunie 1940? Nu contribuim astfel la agravarea relaţiilor interetnice şi aşa cam şubrede? Şi nu atentăm cumva la pacea civică, la fel de fragilă? Întrebarea este una legitimă, întrucât sunt sigur că mulţi şi-au pus-o.
La prima vedere, într-adevăr, de ce să răscolim un trecut tragic, de ce să nu ne angajăm să vorbim mai mult despre nivelul nostru de viaţă, despre corupţia judecătorilor şi politicienilor şi aşa mai departe, într-un cuvânt despre problemele din prezent? Un răspuns sumar ar fi că 28 iunie 1940 a însemnat o cotitură tragică în istoria Basarabiei, ce a afectat soarta a sute de mii de basarabeni care au fost fie executaţi, deportaţi sau înfometaţi în primul an de ocupaţie sovietică şi în primii ani de după 1944. Numai în 1940-1941 au suferit direct din cauza regimului sovietic comunist nu mai puţin de 86.000 de persoane, fiind vorba de oameni de diferite origini etnice, împuşcaţi fără niciun fel de judecată, pe motiv că au fost cetăţeni loiali ai României interbelice, deportaţi (deportările începând chiar din 28 iunie 1940 şi culminând cu operaţiunea în masă din 13 spre 14 iunie 1941), dar şi mobilizaţi forţat la munci industriale, miniere sau forestiere în Ucraina, Rusia şi Kazahstan.
O societate care s-ar preface că nimic nu s-a întâmplat în 1940 şi că n-a urmat nimic ar fi ca un individ care şi-a pierdut memoria şi, în lipsa acesteia, duce o viaţă de amnezic şi, în consecinţă, stă la masă şi îl proslăveşte întruna pe cel care îi spune că l-a salvat de la moarte şi căruia îi datorează existenţa. Cel care îi spune acest „adevăr" este atât de persuasiv, încât individul nostru îl crede pe cuvânt. În realitate, avem de-a face cu o relaţie între victimă şi călău, în care cel din urmă încearcă să-şi impună imaginea salvatorului în faţa celui dintâi (cu precizarea
