Românii nu au avut niciodată o infrastructură cu care să poată ieși în lume și cu care să se mândrească. Asta ar putea fi și explicația pentru care subiectele despre infrastructură sunt atât de căutate.
Am devenit mai interesați de infrastructură decât de articole care vorbesc depre lucruri, fapte și cifre ce ne-ar putea atinge într-un mod mai direct.
Nu spun că infrastructura aparține unei realități exterioare celei în care trăim, ceva care nu ne priveşte. Dar în fața unui subiect despre dobânzi la credite sau a unuia despre dobânzile depozitelor nu avem aceeași sensibilitate ca cea pe care o manifestăm când ne trece prin față un subiect despre autostrăzile pe care le avem. Sau, mai bine zis, pe care nu le avem.
Problema se complică atunci când îți permiți să ridici ochii și să privești la vecin ca să vezi ce are el. Este o sensibilitate dublă. Senzația este ca aceea pe care o aveai când erai în clasa a II-a și luai nota 7 la caligrafie, când mai mult de jumătate de clasă lua 10. Era frustrant. Ajungeai cu foaia acasă și mama te întreba: “Ionel cât a luat?”. Momentul adevărului era cumplit, dar trebuia să-l recunoști: Ionel luase 10.
Ce ne doare mai tare? Că am luat 7 sau că Ionel a luat 10? Ce contează pentru mine? Că ungurii au 1.273 de kilometri de autostradă sau că noi avem doar 313 kilometri?
Vorbim aici despre atitudinea românului și o sa îmi permit o generalizare pe care sper să nu fiu singurul care o consideră fundamentată. Ne-am obișnuit să aruncăm cu noroi şi să invidiem major, în loc să ne raportăm constructiv la puterea unui exemplu.
Între a face eforturi ca la următorul test de caligrafie să luăm 10 și a încerca să-l fac în toate felurile pe Ionel doar pentru că a luat 10, preferăm, de cele mai multe ori, a doua variantă, ceea ce, în mod sigur, nu ne avatanjează.
Mai există și varianta a treia: să ne turnăm
