Nostalgia isn’t what it used to be

Peter de Vries

Ieri, la ultimul Woody Allen, după cinci trailer-uri, cînd tocmai doream să-mi scot dopurile mov din urechi – dopuri serioase care se opun, dacă e să te iei după etichetă, la toţi decibelii Miramax/Sonny/Mediapro, mai puţin ultimii şi cei mai cuminţi 33 dintre ei – şi să mă pregăteam de vizionarea lui feature presentation, intră unul. Un tinerel cu aplomb intelectual, gen student în Georgetown, cu muncă de vară la multiplexul cu pretenţii de pe E Street. Urcă pe scenă şi ne spune că Midnight in Paris e sold out. Ne spune asta, ghicesc, pentru a ne face să ne simţim bine, noi fiind deja în sală – Winning!, gîndesc eu gîndul lui Charlie, dar nu mă dau în spectacol. Adevărul e că cine s-ar fi aşteptat să meargă un Woody Allen cu casa închisă, la concurenţă cu pinguinii lui Jim Carrey?!

Mai face omul două, trei anunţuri, ceva despre filmele de la miezul nopţii, un horror cu Raspberry Awards la activ, mă rog, şi ceva despre un combo pop-corn/soda şi ne lasă în plata maestrului Woody. Eh, treaba e că de ani de zile n-am văzut un tip care (cum-necum) să facă o introducere pentru un spectacol într-un cinema, şi asta m-a dus cu gîndul la Cinemateca de pe Eforie, din anii ’80. Mai o Cristina Corciovescu, mai o Roxana Pană (Roxana o chema, domnule?), mai un expert în Bunuel, mai un specialist în Chaplin şi Mack Senett, şi toate astea în timp ce, afară, Cîrmaciul Ceauşescu proptea ţara ba într-o bordură, ba în alta. Filmul lui Woody, unde protagonistul e pe picior să fugă din Hollywoodul verii 2010 în Parisul anilor ’20, cu ajutorul unui automobil de epocă galben citron, din interiorul căruia îi fac semne ba soţii Fitzgerald, ba Papa’ Hemingway, ba T.S.Eliott, filmul ăsta tot la nostalgie trage. Prin urmare Cinematecă, Bucureşti, vară, examene la început de vară…

@N_P