Va dispărea ultima generaţie de înţelepţi capabili să cuprindă un adevăr nenegociabil. Mai departe, e foarte posibil ca viaţa să nu mai cunoască sens, ci doar preţul mărunt al unei sume de trădări.

Acest articol trebuia publicat în ziua în care, în gazetele noastre de sport, ar fi apărut, dacă ar fi apărut, câteva rânduri despre moartea lui Sir Thomas Finney. Aţi fi aflat, poate, atunci, că Tom Finney a fost un fotbalist din secolul XX, un fotbalist care a jucat pentru Preston North End, în ligile mai mici ale Angliei, deci în ligile foarte mari ale onoarei. Ceea ce nu-l împiedica, ba dimpotrivă, să fie strălucitor şi intangibil în tricoul cu lei al naţionalei Albionului. Din 1946 până târziu, în 1960, nu a existat echipă importantă de club din Europa care să nu-l curteze - fără succes, desigur - pe Tom Finney. El nu s-a vândut, căci ce avea el de oferit nu era de vânzare. Să nu uităm: era vremea când cuvântul „acasă" nu îşi pierduse, încă, sensul iniţial.

În acele câteva rânduri, ar fi fost citat, probabil, şi Bill Shankly, cel care recunoştea, cu un fair-play pe care nicio altă insulă unde locuiesc oameni nu-l poate găzdui, că Tom Finney a fost, pur şi simplu, cel mai bun dintre toţi cei pe care i-a văzut, iar Bill Shankly a văzut şi a prevăzut totul.

S-ar fi folosit, fireşte, chiar cuvintele lui Bill Shankly: Tom Finney ar fi fost mare în orice meci, în orice echipă, în orice epocă... chiar dacă ar fi jucat în loden. S-ar fi spus, de ce nu, şi că Tom Finney, aşa Sir cum a ajuns, a avut o meserie la bază. Era instalator. Dacă ar mai fi rămas spaţiu s-ar fi publicat şi o fotografie cu Tim Finney - Cel de Bronz - statuia în care Fotbalistul recuperează un balon ca şi cum ar salva o viaţă dintr-un naufragiu. Şi s-ar fi precizat că, fiind un om cu onoarea intactă, a mers şi pe front, în al Doilea Război Mondial, şi, mai ales, că nu a fost nicioda