În oraşul răvăşit de avalanşe toride, mi se face un dor nebun de briza mării. De cea adevărată, pe care nici o picătură de parfum „oceanic” ori „marin” nu are cum să o înlocuiască. Şi-mi spun că, aşa cum japonezii au prezervat mirosul de metal ars, rămas după trecerea trenului pe şina de cale ferată, în sticluţe pe care le vând şi azi cu bani buni (nostalgia după parfumurile de altădată poate funcţiona ca un bun vehicul de marketing), aş putea încerca să „păstrez” briza mării într-o sticluţă pe care s-o deschid, din când în când, în mijloc de Capitală.
Dar cum să extrag... fragranţele mării? Nici una dintre metodele etalate de personajul lui Patrick Suskind în celebra-i carte „Parfumul” nu s-ar potrivi. Şi dacă stau bine şi mă gândesc, nici un parfum „la temă” dintre cele aflate pe piaţă – deodorantele masculine oceanice, în nici un caz! – nu aduce decât pe departe cu ceea ce-mi amintesc eu despre „aromele” mării, seara, dimineaţa, ori în toiul unei zile toride.
Am citit nu demult că mirosul „de mare” e dat de o substanţă chimică, dimetilsulfit, care, în natură, se întâlneşte în prezenţa planctonului. E, mai degrabă, o... putoare de microorganisme în putrefacţie. Nimic, dar absolut nimic romantic! Distilat însă, acesta poate provoca senzaţii olfactive plăcute. Hmm! Dacă nici parfumurile nu sunt ce par a fi!
Un tânăr chimist, pasionat de munca lui, a hotărât într-o zi să încerce obţinerea „parfumului de mare” pe cale naturală, altfel decât chimic. A adunat plancton, l-a pus într-o cutie de sticlă pe care a învelit-o în mai multe straturi de plastic negru şi a lăsat-o câteva zile la temperatura camerei. Când a deschis cutia, a găsit în ea o substanţă vâscoasă şi urât mirositoare. Amestecând un vârf de cuţit din această pastă cu câteva picături de alcool, a reuşit să dezvolte un miros ceva mai plăcut, dar nu un parfum. Aducea
