Plictiseala începe atunci când nu ştim ce anume aşteptăm, susţine teoreticianul Walter Benjamin. Să fie oare această definiţie cea mai convingătoare? La nivel de dicţionar, ni se spune că plictiseala este o stare de spirit trecătoare, care ne pândeşte atunci când nu avem nimic de făcut şi/sau nu ne interesează în mod special mediul înconjurător. Thomas Szasz, unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai antipsihiatriei, crede că ne plicitisim atunci când totul ni se pare o pierdere de vreme. Tolstoi o defineşte ca pe dorinţa de a dori ceva. Nimeni nu o consideră foarte importantă, aşa că apariţia unui autor care o apără din răsputeri a stârnit un oarecare interes.

Este vorba despre Peter Toohey, care crede că plictiseala a fost neglijată până acum fiindcă nu este o emoţie spectaculoasă, ca dragostea sau ura. Cu toate astea, încearcă el să ne convingă, ea trebuie respectată şi iubită şi să nu ne stârnească teama şi dispreţul. Ea ar putea fi definită ca mecanism de apărare şi de adaptare, poate chiar un soi de noroc al speciei umane. Autorul respinge categoric vechile idei filozofice care susţin că plictiseala ar avea un rol în geneza crimei, dependenţei de droguri şi sinuciderii. După el, plictisul nu este o cauză, ci un efect, iar plictisul aşa-zis existenţial s-ar putea foarte bine nici să nu existe.

Cunoscută de mult amar de vreme sub nume ca acedia, tedium sau melancholia, plictiseala „modernă” iese în evidenţă în perioada iluministă, o dată cu creşterea timpului liber şi declinul religiozităţii. Ea atinge proporţii de epidemie în secolul al XIX-lea şi devine pur şi simplu universală în zilele noastre. Oare? O altă specialistă, Patricia Meyer Spacks, autoarea unui monumental volum intitulat: „Plictiseala – istoria literară a unei stări de spirit”, afirmă că facem apel la ea pentru a explica anumite aspecte ale culturii, că este mai mult un mit dec