„Gându’ e, aşa, ceva minunat, că, vezi, se duce fără să vrei. Gându’ se duce departe, se duce, aşa, fără fir. Gându’ nost e cugetu’ nost şi are multă putere… că merge aşa, ca radio… Gându’ are putere de nici nu ne dăm seama.” (Ernest Bernea – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român)
Ultimele zile ale lui Cireşar aduc cu sine miezul verii în calendarul agrar, precum şi o mare sărbătoare închinată lupului, animal totem al dacilor, căruia calendarul popular al românilor îi închină peste 35 de zile de-a lungul anului.
Sfântul ăl mare peste grânare
Sânpetru de Vară, divinitate autohtonă ce patronează agricultura şi anunţă începutul secerişului, a preluat din calendarul creştin data şi numele Sfântului Apostol Petru, astfel încât, ziua de 29 iunie îi este acum consacrată. Prestigiului religios al Sfântului Petru (mâna dreaptă a lui Dumnezeu, cel care ţine cheile Raiului, iscoada lui Dumnezeu pe pământ etc.), suprapus peste cel al miticului Sânpetru de Vară („ăl mai mare peste grânare”, stăpân al lupilor, cel care păzeşte grindina şi îmblânzeşte seceta, iar atunci când pocneşte din bici sar scântei şi se prefac în licurici, spre a lumina cărările celor rătăciţi…), aduce o încărcătură specială sărbătorii. După un post, oarecum inedit – cu un număr variabil de zile – ţinut cu stricteţe pentru Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi dublat de o frică magico-ritualică de a nu se distruge recolta dată în pârg, această sărbătoare este prăznuită timp de trei zile.
„... Odată, două muieri se vorbeau între ele: Să meri, Savetă, la biserică să sfinţeşti colacul lui Sf. Pătru… că ne dă recoltă faină. La Moşii de Sf. Pătru ducem de tăte, colaci, lumini… altele colivă de grâu. Da’ muierea zâce: No’, că numa’ astă treabă oi ave’, să mărg cu merinde la biserică! Şi, ce crezi… după un timp… vine o arşiţă de topea tăt în cale… apoi o piat