"Tenisul lui a fost frumos, curajos, nobil. Îmi amintesc înfrângeri extraordinare ale lui Nole, de pildă cea de la Madrid 2009 în faţa lui Nadal, după o luptă homerică. Jocul lui a câştigat şi din înfrângeri, în vreme ce jocul lui Murray nu s-a îmbunătăţit nici în urma victoriilor. Diferenţa dintre cei doi poate fi cuprinsă într-o expresie cunoscută printre profesionişti: hit the ball-Nole a dat în minge."
Scriam aceste rânduri astă-iarnă, după victoria lui Noble Nole la Australian Open. În lunile care au urmat, Djokovic asta a făcut, a dat în minge. Jocul lui a devenit tot mai tăios, mai agresiv, winners, loviturile câştigătoare consemnate în statisticile de meci s-au înmulţit văzând cu ochii. Celebrele lui căderi fizice sunt acum o amintire, Nole s-a transformat din băiatul hazos şi talentat, dar care n-avea decât un turneu de Grand Slam câştigat, într-un dictator pe teren, neînvins zeci de meciuri la rând, cum numai Federer şi Nadal au reuşit să fie în anii din urmă.
Mă uitam la el în finala încheiată la Wimbledon acum câteva ore cum dă pe dinafară de încredere. Indiferent de scor, Djokovic îi transmitea lui Nadal un mesaj constant şi nemilos: Rafa, acum sunt tare, am sute şi sute de ore de muncă în spate, am slăbit aproape 5 kg şi totodată mi-am întărit musculatura, rezistenţa e cât a ta, viteza de deplasare poate chiar mai mare, zbor pur şi simplu dintr-un colţ în altul al terenului, n-ai cum să mă baţi, prietene. Te-am învins de patru ori în serie, de două ori pe zgură, şi o să te bat şi pe iarbă.
Şi iată stânca Nadal crăpându-se în faţa loviturilor nimicitoare ale fostului băiat simpatic, ajuns acum un mare războinic. Ceea ce nu înseamnă că s-a crăpat şi sufletul frumos al Spaniolului. La festivitatea de premiere, Rafael Nadal a fost un monument de naturaleţe şi bun-simţ: n-a plâns, nu s-a luat cu mâinile de cap, n-a fost de o jovialitate f