Un cunoscut jurnalist britanic şi-a început cariera prin anii '30. În prima săptămână de lucru, ucenic fiind, trebuia să urmărească un buletin de ştiri. Şi îşi amintea peste mulţi ani scena: prezentatorul s-a aşezat în faţa microfonului, în difuzoare a răsunat semnalul sonor, iar apoi omul a spus, cu voce gravă: "Aici BBC home service din Londra. Este ora unu. Nu există nicio ştire".

Oamenii socoteau, în acele vremuri, că o ştire înseamnă ceva neobişnuit, cu adevărat remarcabil; şi nu este vorba de faptul că în anii '30 nu existau destule ştiri, suficiente evenimente, existau doamne care traversau oceanul cu avionul, exploda dirijabilul Hindenburg, apărea hrana congelată şi era desenată broscuţa Volkswagen, cineaştii realizau "Pe aripile vântului" şi "Vrăjitorul din Oz", Italia se bătea prin Abisinia şi Ghandi proclama independenţa Indiei. Dar lumea aceea care i-a creat laolaltă pe Hitler şi pe Churchill, marea criză economică şi "Poştaşul sună întotdeauna de două ori" avea ceva complex, un amestec de decenţă, educaţie, bună-creştere şi eleganţă care s-a diluat în fumul anilor celui de-al Doilea Război Mondial şi s-a topit cu totul în ritm de rock&roll.

Şi tot anii '30 au acumulat ideile care l-au făcut pe George Orwell să scrie, două decenii mai târziu, "1984". Nu pomenesc aiurea romanul, pe care l-am citit, printr-un concurs de împrejurări, în tinereţe fragedă, într-o perioadă în care România traversa propria distopie. Mărturisesc că singurul lucru pe care nu l-am receptat ca atare au fost "cele două minute de ură" - cele două minute în care oamenii trebuia să se adune în faţa ecranelor prezente în fiecare locuinţă, să privească imaginile celor care le erau, sau cel puţin aşa li se spunea, duşmani şi să îi urască. Regăseam, în societatea de atunci, nouvorba şi ministerele adevărului sau bunăstării, ba identificam chiar elemente de dublugândit,