Un psihiatru, care profesa la spitalul din Voila, mi-a prezentat un maniac al cutiuţelor. Dacă-i duci două, trei cutiuţe frumoase, mi-a zis medicul, o să te placă şi o să poţi sta de vorbă cu el. La vremea aceea, în 1980, numai produsele de import aveau ambalaje atrăgătoare. Ca să obţin câteva cutiuţe "de colecţie", am colindat farmaciile. Ştiam ce e designul industrial, scrisesem chiar şi nişte articole despre secţia de design de la Belle Arte, dar ignoram calitatea ambalajelor româneşti, cu excepţia unor pungi de plastic mai emancipate.
Ca să realizezi prestaţia estetică a ambalajelor e nevoie de un climat stimulator, de abundenţă. Pacientul de la Voila adunase sub pat un infinit de cutii şi cutiuţe. Ce m-a frapat era logica muzeală a ansamblului. Cutiuţele, în ciuda diversităţii, se completau şi se chemau între ele, aparţineau unei idei de perfecţiune, ce nu putea decât să-i facă bine minţii. Spitalul, realitatea de fiece zi, viaţa – toate semnificau un gen de dezordine obositoare, de natură să te bage în cămaşa de forţă. Cutiuţele acelea, dimpotrivă, sugerau ordine, calitate, inteligenţă, o altă realitate, mai bună, mai odihnitoare. Geometria are acest dar de a promova o normă ordonatoare.
I-am spus medicului că e foarte greu să discerni ce e manie şi ce e pasiune creatoare într-o colecţie, fie ea şi de ambalaje. La colecţionarul de cutiuţe m-am gândit adesea, după ce am scăpat din cuşcă şi m-am pus pe călătorii. La Montreal, salubritatea aveaun orar foarte strict, iar dacă ieşeai pe marile bulevarde în ziua de iulie, când populaţia scotea la marginea trotuarelor obiectele de lepădat, aveai parte de un spectacol grandios al ambalajelor de tot felul. Oamenii le păstrau un timp pentru că, în sine, constituiau ceva plin de farmec şi sens. În unele situaţii, ambalajul era mai interesant ca obiectul pe care piaţa i-l