Capitala şi-a păstrat, cu greu, vechile străzi pitoreşti în care vibrează încă sufletul unor epoci şi moravuri apuse. Hanurile din veacul trecut au dispărut, în mare parte. Multe au fost, puţine au rămas. Bătrâna Uliţă a Colţii a dispărut. Doar biserica, monument istoric, mai aminteşte azi de vremurile de ieri, când, pentru a vedea oraşul de sus, era suficient să-l priveşti din turla unui sfânt lăcaş.
Apăsaţi de problemele de zi cu zi, uităm să ne bucurăm de ce avem aproape de noi. Trecem pe lângă locuri ce tăinuie poveşti şi, de cele mai multe ori, le trecem cu vederea. Oare transformările pe care le suportă cetatea lui Bucur nu amărăsc sufletul bătrânei urbe? Probabil că da, cu atât mai mult cu cât, privind fotografiile îngălbenite de vreme care surprind ipostaze, locuri şi oameni din Micul Paris de odinioară, ne încearcă un sentiment de tristeţe.
Strada Lipscani a fost dintotdeauna destinată comerţului. Odinioară, era o adevărată sărbătoare sosirea carelor cu marfă de la Lipsca. Până în 1868, când a fost inaugurată prima cale ferată Bucureşti – Giurgiu şi a fost înlesnită legătura cu Apusul, negustorii aduceau marfă folosind carele cu boi.
În centrul istoric de astăzi al Bucureştilor, care a supravieţuit cu greu perioadei comuniste, doar numele străzilor mai aminteşte de vechile bresle de altădat’: Şelari, Covaci, Şepcari, Gabroveni, Zarafi... În urmă cu cinci sute de ani, la marginea dinspre Apus a Bucureştilor care, bineînţeles, nu avea întinderea de astăzi, s-a închegat o comunitate de scorţari care meşteşugea neîntrecut ţesături ţărăneşti groase, din lână, cu modele şi flori, care erau aşezate pe pat, pe laviţe sau pe jos. Mahalaua avea să le poarte numele: scorţari. Aceşti meşteşugari au fost printre primii care s-au grupat într-o mahala a breslelor, în care erau reuniţi şi măcelarii, săpunarii ori tabacii.
Acea
