Am început să ascult Jamiroquai din interes. Dintr-un interes sentimental, bunăoară, căci mă îndrăgostisem lulea de-un el cu gusturi muzicale ce se intersectau doar pe alocuri cu ale mele. Carevasăzică, m-am văzut nevoită să-mi revizuiesc fundamental playlist-ul, făcând loc unui „space cowboy” care cânta despre urgenţe pe planeta Pământ şi o aşa-zisă odisee funk, gâdilându-mi tălpile a poftă de dans.

N-aş fi putut rata concertul de la sfârşitul săptămânii ce abia s-a sfârşit, cu atât mai mult cu cât aveam să-l descopăr într-o cu totul altă lumină pe Jay Kay şi, unde mai pui, la mine acasă. Despre concertul în sine nu aş putea să spun foarte multe, având în vedere că, spre marea-mi nefericire, mi-a fost imposibil să-l duc la bun sfârşit. Iar dacă nu ar fi intervenit un motiv serios pentru care să renunţ, după primele câteva melodii, la entuziasmul omului de pe scenă, probabil că tot aş fi făcut-o, până la urmă, forţată de un public mai nelalocul lui decât şi-ar fi putut oricine imagina.

Am părăsit plaja H2O cu o promisiune fermă de care nu m-aş lepăda prea curând (s-ar găsi totuşi câteva excepţii care m-ar face să o calc în picioare fără mustrări de conştiinţă), aceea de a nu mai lua vreodată în considerare o manifestare culturală sau de orice fel la care intrarea este gratuită. Pentru că românilor, dar probabil că nu numai lor, le plac până peste cap intrările libere, chiar şi atunci când interesul lor pentru evenimentul în cauză, există, vorba lui Caragiale, dar lipseşte cu desăvârşire.

Poate mi-am ales locul nepotrivit în mulţimea de, zice-se, aproape douăzeci de mii de suflete ce au ales concertul Jamiroquai pentru o sâmbătă seară ce altfel nu ar fi promis mai mult decât în mod obişnuit. Poate că sunt prea cârcotaşă ori poate că nu prea mai am eu răbdare cu oamenii, dar rămân la convingerea că astfel de concerte, măcar din respect faţă de artis