După decembrie 1989, mitocanii pricopsiţi, mai mult sau mai puţin peste noapte, au constatat că nu mai pot să tră­iască fără servitori care mai de care mai "special". La începutul anilor ’90, politicienii, afaceriştii sau oamenii de media cunoscuţi îşi tră­se­se­ră toţi "badigarzi". Mi-l aduc aminte pe Ion Cristoiu, în perioada de glorie a Evenimentului Zilei, cum circula înconjurat de ţigani solizi, îm­brăcaţi la costum, care-i duceau mapa.

Studentul care plimbă câini

Când lucram la un săptămânal unde eram obligat să comit şi ştiri mondene, am făcut o pândă în faţa casei unui miliardar proprietar de câini, bănuit că are o legătură cu o cântăreaţă de trei parale şi siliconată pe deasupra. La un moment dat, din interiorul vilei a ieşit un băiat, cu trei dobermani în lesă. Mi-am făcut curaj şi i-am spus că îi ofer ceva bani dacă îmi confirmă că cei doi sunt în interior. Mi-a răspuns: "habar n-am, eu sunt student la medicină veterinară şi-s plătit doar să-i plimb câinii, aşteaptă până iese menajera!" În acea perioadă, era considerat de foarte bine, pentru un jurnalist, să întreţină relaţii cu tot felul de şoferi, menajere şi paznici ai unor VIP-uri. Contra unei "mici atenţii", ei mai dădeau câte ceva din casă, comiteau o indiscreţie mică despre şeful lor.

Unii îmbogăţiţi de după 1990 de­ve­neau chiar victimele propriilor servitori. Îmi aduc aminte de un jurnalist, persoană foarte cunoscută care ajunsese să întoarcă bani cu lopata, cuprins de o tristeţe metafizică după ce menajera îi şterpelise câteva mii de euro şi dispăruse, probabil în ţări ceva mai calde: "Băi, părea aşa o femeie serioasă, avea accentul ăla mo­ro­şe­nesc, o adusesem special de la Sighet. În nimeni nu mai poţi avea în­credere!"

Şoferul naşului Boc

Foarte interesanţi sunt "servitorii" po­liticienilor. De obicei, ei sunt mas­caţi drept consilieri, gărzi d