Dacă tot am comentat nişte subiecte de matematică, sunt întrebat ce părere am şi despre cele la limba română. Am aceeaşi părere ca şi în cazul subiectelor matematice: nu au fost "grele".

CLICK PENTRU A MĂRI

La subiectul I, textul din Nuntă în cer, punctul 1, puteai să nu ai imediat în minte sinonimele pasiune sau chin, caznă pentru patimă, dar sinonim pentru despărţire n-ai cum să nu ştii.

La punctul 2, nu trebuie să ştii, e suficient să gândeşti: punctele de suspensie prelungesc ideea din propoziţie, îi dau extensie metafizică, trimiţând la tot ce ţine de teluric, de material, de "marile nunţi ale pulberii", prin opoziţie cu "nunta în cer", împlinirea supramaterială a iubirii care transcende pământescul şi omenescul, sublimând în divin.

Punctele 3, 4 şi 5 sunt banale, punctul 9, iarăşi, nu-ţi cere decât să gândeşti şi să ştii să te exprimi.

Subiectul al II-lea prezenta o anume dificultate legată de ideea că tot ce spune un clasic e adevărat, greu de scos din capul unui elev. Asta pentru că, în opinia mea, afirmaţia lui Nichita Stănescu "a avea un ideal înseamnă a avea o oglindă" este cât se poate de falsă şi n-aş fi avut cum să comentez decât în acest fel.

Oglinda este simbolul consacrat al reflectării aparenţei. În oglindă nu vezi decât cum arăţi, nu cum eşti. Or, idealul nu ţine de aparenţă, ci de esenţă. Dacă ceea ce vezi în oglindă înseamnă ideal, atunci ai mari şanse să te numeşti Adolf Hitler, Nicolae Ceauşescu sau Oana Zăvoranu, căci şi ea are oglindă.

Cunoaşterea de sine se poate încerca nu privind o oglindă, ci o lumânare aprinsă, într-o cameră întunecată şi pustie, după ce te-ai ciocnit de viaţă.

Uitându-te în tine însuţi la ce nu-ţi arată oglinda poţi să găseşti ceea ce se numeşte ideal. Sau să nu.

Ca reflexie fidelă a fiinţei tale materiale, doar că inversată optic, oglinda nu poate da s