La prima şedinţă de la liceu, un tătic din clasă asistă plictisit la poliloghia dirigintei. Ea se prezintă scurt, fără să-şi mai enumere titlurile şi gradele didactice din palmares. Apoi vorbeşte despre momentul important al liceului, despre viitorul copiilor şi despre speranţele pe care ei trebuie să le transforme în realitate.
Tatăl îşi învârte absent cheile de la supermaşină, privindu-şi ostentativ superceasul. La un moment dat nu mai rabdă. Se ridică brusc în picioare, tăindu-i dirigintei finalul discursului de tatonare: „Haideţi, doamnă, c-am înţeles. Spuneţi CÂT!“
Profesoara se blochează. „Nn-n-nu era vorba de aşa ceva, domnule...“ Dar omul nu mai are chef de stat la discuţii. Ştie la ce se rezumă totul în viaţa asta: preţul. Îşi lasă obolul pentru fondul clasei şi părăseşte sala.
Tatăl superbazat a plecat lăsând în urmă alte câteva specimene: mama platinată, cu botox injectată, care vorbea nestingherită la supertelefon; tatăl tatuat, cu tricou mulat, muşchi şi lanţ; mama decoltată, cu fusta ultramini şi tocuri cui.
Ei au venit ultimii, deranjând tot rândul şi au plecat primii, la fel, fără să se scuze. Odraslele lor sunt uşor de recunoscut: fata bosumflată şi machiată strident, care îşi priveşte lung doar unghiile de plastic; băiatul campion la absenţe, care sare pe geam să fugă la barul din apropiere.
Cine este „mai“ de vină, şcoala sau familia? În ping-pong-ul făcut cu copiii în găsirea unei culpe, vina se împarte frăţeşte între adulţi. Cum să respecte copilul şcoala, când părintele o dispreţuieşte? Şi cum să aprecieze copilul şcoala, când dascălul nu îi arată un model mai bun de urmat?
Da, elevii sunt din ce în ce mai slab pregătiţi, din ce în ce mai lipsiţi de chef de şcoală. Da, provin din familii care nu dau doi bani pe şcoală, pentru că nu le foloseşte. Şi nici dascălii nu se omoară să le schimbe viaţa. Şi ne întrebăm
