De doi ani a fi roman echivaleaza tot mai mult cu o durere muta, imposibil de exprimat. O umilinta fara ratiuni precise, o stare de rau bazata pe o disperare tot mai accentuata. E ca si cum raul s-a concentrat in timp, putin cate putin, iar astazi a ajuns sa dea pe dinafara. Traim ca si cum am fi in ultima etapa a existentei noastre.
Daca ar fi sa gasim o explicatie, dincolo de orice reprezentare politica, ea ar trebui sa aiba legatura in mod necesar cu sentimentul provocat de lipsa oricarui viitor. Toate pot fi intelese, orice se poate explica politic sau social, insa sentimentul profund al neincrederii in propriul viitor, al lipsei oricarei sperante macina mai adanc decat orice astazi.
Cat de usor ar putea deveni prezentul, in ciuda greutatilor lui, daca am vedea cel putin o raza de speranta in viitor!? Cat de usor am accepta orice masuri de austeritate, orice politica de recesiune, daca am sti si am putea spera ca de maine, de la anul, din 2015 ne va fi mai bine.
Daca am sti ca munca si seriozitatea ne-ar fi cumva rasplatite. Dar cand stii prea bine ca orice sacrificiu pe care il faci este in zadar, cand vezi ca am ajuns sa traim in tara unde doar smecheria si tupeul castiga toate confruntarile, atunci lasi orice speranta acasa.
Cat de lent ar trebui sa fie procesul de dezvoltare la romani - presupunand ca peste tot pe glob lumea se modernizeaza in timp, in cadrul unui proces lent si greu sesizabil - ca sa nu ai impresia dupa 21 de ani ca tot ce am facut noi a fost sa ne distrugem si ultimele lucruri bune pe care le-am mai avut si le-am inlocuit pe toate cu o bataie de joc generala.
Cred ca de vina trebuie sa fie, pe undeva, prejudecata si proasta idee, prea usor acceptate, ca orice tara evolueaza, se dezvolta in timp si merge, in general, inspre tot mai bine. Ei bine, Romania cred ca poate deveni exemplu
