Dupa integrarea Romaniei in NATO (2004) si UE (2007), interesul clasei politice fata de restul lumii s-a stins rapid. Bucurestiul a fost acaparat de placerile imunde si sterile ale politicianismului fara obiective si fara alta logica decat cea a intereselor personale ale participantilor. Istoria nu s-a incheiat insa cu aderarea Romaniei la NATO si UE. Semnele reactivarii istoriei europene se acumuleaza. Pentru cei care pot si vor sa le vada.
Desi nu sunt fii de tarani, ci provin din cu totul alte "clase sociale" ale perioadei comuniste, politicienii Romaniei au actionat, dupa 2007, pe logica taraneasca a "urcatului sacilor in caruta". O logica cu potential catastrofal in domeniul politicii externe, unde nu exista aliante eterne si nici organizatii nemuritoare. Intelegerea acestui adevar nu presupune, in niciun caz, lipsa de loialitate fata de aliati si parteneri, ci doar mentinerea capacitatii unui stat de a preveni "surprize" grave.
Relatiile internationale sunt in esenta lor instabile. Stabilitatea reprezinta exceptia, nu regula sistemului international. Pentru orice stat, nu exista alternativa la vigilenta permanenta, menita sa-i asigure oricand cateva optiuni viabile.
La 10 iunie, secretarul american al Apararii, Robert Gates, punea la indoiala intr-un discurs viitorul NATO, motivand cu lipsa de interes a unor aliatilor europeni fata de asumarea unei parti rezonabile a cheltuielilor de aparare comune. Cateva zile mai tarziu, secretarul de Stat Hillary Clinton reconfirma mesajul, demonstrand ca ideea este analizata "cat se poate de oficial" la Washington.
Aceasta nu inseamna ca SUA vor renunta, maine, la garantiile de securitate oferite aliatilor din NATO, sau ca se vor retrage din Alianta nord-atlantica, dar inseamna ca in fata crizei economice si a unei datorii federale uriase de 14 trilioane de dolari, SUA isi ree