„Scos din fundul mării celei mari sub chipul unui pumn de lut din care mai apoi a crescut cât nu-l poate cuprinde gândul, pământul nostru, ca o turtă de rotund, este înconjurat şi astăzi de apa cea mare şi pluteşte şi astăzi, cum va pluti în vecii vecilor, deasupra acestei ape fără margini, care se întinde şi dincolo de poalele cerului.
Atât de mare este apa şi atât de mică este turta pământului nostru faţă de cuprinsul apei, încât, cu drept cuvânt, se poate spune că pământul stă pe mare ca o frunză de stejar într-un ţarc de fân.” Tudor Pamfile – „Povestea lumii de demult după credinţele poporului român”, Ed. Paideia, 2002
Poveştile din bătrâni spun că Soarele, după asfinţit, îşi află odihna într-o luntre cu care pluteşte pe mare, iar când ajunge la răsărit, urcă din nou pe cer. Şi mai spun că Soarele se scaldă noaptea în apa mării pentru a se spăla de toate relele văzute peste zi, apoi merge la mama lui ca să-i dea haine primenite, să strălucească a doua zi de curăţenie şi frumuseţe. Oamenii cred că atunci când Soarele se scaldă „arde marea”, că altfel ne-am îneca de câte ape curg în ea...
Marea e începutul şi sfârşitul, e imaginea arhetipală a vieţii şi a morţii, urcă şi se pierde în cer, coboară şi rămâne ferecată în miezul pământului. Marea e devoratoare şi regeneratoare, naşte zeităţi şi e stăpânită de zeităţi. „La începutul începutului nimic nu era pe lume decât întuneric şi o mare fără de sfârşit. În mijlocul acestei mări s-a ridicat un vârtej de spumă, din care s-a născut Dumnezeu.” (Tudor Pamfile – „Povestea lumii de demult după credinţele poporului român”). Marea e simbolul maternităţii germinatoare, a femeii mamă, în unele imnuri catolice Maica Domnului fiind numită Steaua Mării (Stella Maris). Marea stă sub semnul femininului, al zbaterii, al imprevizibilului, în timp ce stânca e simbolul bărbăţiei, al hotărârii de neclintit, al sta
