Dacă mi-ar sta în puteri să decid asta, le-aş pune în faţă tuturor liceenilor noştri un chestionar, care să-i motiveze la un maximum de sinceritate. I-aş întreba, materie cu materie şi manual cu manual, în ce chip cred ei că le va folosi mai departe în viaţă tot ce au fost obligaţi să înveţe în liceu.
Ideea unui astfel de test mi-a venit reevaluându-mi anii de liceu şi de facultate, în care nici un profesor nu şi-a început treaba prin a ne explica de ce trebuia să învăţăm noi tot ce el ne impunea să învăţăm. Am îndrăznit să-l întreb pe un profesor de geometrie descriptivă de ce trebuia să-mi chinuiesc eu soarta cu lecţiile lui şi descriptivul mi-a răspuns cu cinism, dar şi cu întreg adevărul profesiei. D-aia, a zis, ca să am şi eu o leafă!
În toate dezbaterile despre sistemul de învăţământ din România se ignoră esenţialul, şi anume că profesorii, de toate gradele şi de toate specializările, nu pot preda decât ceea ce au învăţat şi că tot ceea ce ei ştiu şi predau nu se potriveşte deloc cu viaţa care-i aşteaptă pe elevi şi studenţi după absolvire. Sistemul actual de învăţământ e croit ca să poată avea aceşti profesori o leafă, în temeiul a ce li s-a impus să înveţe cândva, nu să-i pregătească pe tineri pentru muncă şi viaţă.
În absolut toate facultăţile, care licenţiază şi profesori, cel mai scurt, mai neglijat şi mai ineficient curs e Pedagogia, adică ştiinţa cu care absolvenţii vor lucra cu elevii şi cu studenţii. Nici un examen de admitere în facultăţi nu testează posibilităţile pedagogice ale candidaţilor. Am avut colegi de facultate bâlbâiţi, împiedicaţi rău la minte, cu probleme psihice evidente, sfioşi la modul clinic şi cu neputinţi de catedră ce nu mai trebuiau dovedite, pentru că se tratau şi unii erau chiar spitalizaţi datorită inadecvării lor de ordin medical. Totuşi, au ajuns profesori şi au nen
