Pe fondul fragilităţii arhitecturii, sculpturii, picturii şi peisagisticii au înflorit artele ce nu au nevoie de o bază materială solidă: muzica, teatrul, dansul sau poezia. Noi toţi, cei de aici, suntem alcătuiţi din cuvinte şi sunete, din idei şi emoţii, nu din marmură sau granit.

Acum, Varşovia cunoaşte o perioadă de stabilitate şi progres cum nu s-a mai văzut. Douăzeci de ani de „linişte şi pace“ şi de creştere constantă a nivelului de trai (venitul pe cap de locuitor este aici de două ori mai mare decât venitul mediu din celelalte 11 oraşe mari ale Poloniei) lasă urme vizibile. Pe lângă clădiri de birouri, cartiere rezidenţiale şi centre comerciale, se construiesc – după o pauză foarte lung㠖 şi muzee, biblioteci şi universităţi.

Indiferent de cât de tare ne „dorim să fim moderni“ (titlul ultimei expoziţii de design polonez al anilor ´50 şi ´60, de la Muzeul Naţional), omniprezentul discurs modernizator bazat pe „recuperarea lipsurilor“ şi „ajungerea din urmă a Europei“ nu este în stare să dezrădăcineze ceea ce este original, individual, neînfrânat. Varşovia poate deveni în sfârşit acea metropolă culturală de care este nevoie în această parte a Europei. Dar fără să se prefacă a fi Parisul Nordului (cum afirmă entuziaştii paseişti ai Varşoviei antebelice) sau al doilea Berlin (cum doresc trendsetterii zilelor noastre), ci fiind, pur şi simplu, o Varşovie nouă. Ea însăşi, la puterea a doua.

Astăzi, pentru prima oară după câteva săptămâni, m-am abătut de la calea urmată zilnic de acasă către locurile unde lucrez... Şi ce am văzut? Am văzut că au mai apărut câteva etaje la zgârie-norul lui Daniel Libeskind. Am văzut nişte adolescenţi ce filmau un copac. Am văzut alte câteva mii de varşovieni care, odată cu primele raze ale soarelui primăvăratic, s-au convertit în biciclişti.

Am observat cum o mică pescărie de cartier se transformă într-o ca