Plaja dintre deltă şi mare atrage anual romanticii iubitori de natură sălbatică. Linişte feerică, nisip fin, valuri înspumate, într-un cuvânt, sau mai multe - plaja de la Sfântu Gheorghe. Una dintre ultimele zone fără manele, motoare ambulate, negustori ambulanţi, este preferata foştilor „vamaioţi“ puşi pe fugă de valul agresiv al civilizaţiei.

După un drum de aproximativ patru ore cu celebrul pasager sau cam o oră dacă ai la dispoziţie o şalupă rapidă, eşti întâmpinat la acostare de un poliţist de frontieră care îşi notează conştiincios câteva date în carneţel, apoi mergi uşurel prin centrul comunei, care dormitează sub soarele amiezii ca un bătrân ce se uită în zare cu mâinile pe toiag. Pe dig mergi odată cu Dunărea spre întâlnirea cu marea, dar până acolo, traversând complexul de case al fundaţiei „Anonimul” nu poţi să nu te opreşti în mini satul de vacanţă, acolo unde a răsărit de curând o frumuseţe de terasă rustică. Atmosfera te face să îţi pară rău că nu poţi ajunge acolo în fiecare seară, preţurile sunt cam de club, cu greu te mai ridici de la masă, mai ales că manelele lipsesc cu desăvârşire şi se ascultă Phoenix la greu. Pe lângă terasă este un cinematograf în aer liber şi în cealaltă parte un complex de căsuţe. Cei mai independenţi au voie să-şi aşeze corturile în zonă, ba chiar au şi acces gratuit la duşurile (cu apă caldă!) din complex. Treci uşor cu o bere rece pe lângă unitatea de radiolocaţie şi prin praful amestecat cu nisip auriu, te îndrepţi spre plajă. Dacă eşti mai comod sau îţi plac trepidaţiile, poţi să faci drumul cu celebrul „trocarici” pentru suma de doi lei de lei. Se simte briza, aerul sărat şi marea îţi umple brusc neajunsurile cotropindu-ţi simţurile pe care le uitasei.

Click pe poze pentru fotogalerie!

„Dolce far niente”

Umezeala nisipului şi zgomotul uşor gelos al valurilor te fac să uiţi de telefonul mobil