Căutam, într-o zi, pe Youtube, "Casta Diva" şi am dat peste o înregistrare cu Angela Gheorghiu. I-am ascultat vocea caldă, învăluitoare, înălţându-se în volute, din difuzoare, apoi am citit comentariile postate sub clip. "Extraordinară!", "Hermosa, esplendorosa", "Bella voce, molto bella!", "J'adore!", "Simply divine!", polemici - poate fi comparată cu Callas, cântă mai bine Caballe ori Sutherland? -, câteva critici şi un strigăt: "E din România!". Cineva se îndoieşte însă şi susţine că artista este, de fapt, grecoaică, trădând-o numele de familie, la origine Gheorghiou şi foarte răspândit în Elada. "Nu, nu, e româncă, o chema Burlacu!", se aude strigătul. "Bravos, Angela! We greeks are proud of you", vine replica, dublată de câteva rânduri în limba greacă. "Ba e româncă!", răsună, din nou, strigătul, însoţit, de data asta, de o mulţime de amănunte biografice, care atestă naţionalitatea sopranei. Cuiva nu-i pasă de unde e, atâta vreme cât cântă ca un înger. Dar strigătul continuă, exasperat, pe mai multe voci: "E româncă şi sunt tare mândru de asta!". Cu atâta disperare este proclamată naţionalitatea artistei, încât mă gândesc că trăim, ca popor, un dureros complex de inferioritate. Ne agăţăm atât de strâns de valorile noastre internaţionale şi ni le însuşim cu atâta înverşunare în faţa străinilor, tocmai spre a primi cu toţii o părticică din admiraţia şi respectul revărsat asupra lor. Altă cale de afirmare, de reabilitare în ochii lumii şi ai noştri, pur şi simplu, nu cunoaştem.

Pe urmă, ascult "Vissi d'arte" şi, în corul de ovaţii pentru Angela, este una care sună aşa: "E chiar uimitor că femeia asta provine din gaura aia groaznică de rahat". Persoana care pare să fie din Germania zice că a fost, de curând, în România şi arată ca o ţară din lumea a treia, cu gunoi de plastic şi rahat pretutindeni. "Voi n-aveţi mândrie în ţara voastră. Vorbiţi mult, dar un