Cu peste sase decenii in urma, ranile unei Europe aflate in ruina, devastata de razboi, erau cu mult mai adanci decat sangerarile de azi ale Greciei, cutremurata mai mult de convulsii financiare si economice.

Europa zacea zdrobita, iar ajutoarele, oricat de consistente ar fi fost, nu puteau ele singure s-o scoata de la reanimare.

Nu de ajutoare ducea nevoie atunci Europa. Se cerea un program complet, un calcul pragmatic, ceva cu care sa se ridice prin fortele ei si sa renasca din cenusa, ca pasarea Phoenix.

Acest program s-a numit, la timpul sau, planul Marshall. Respectivul plan Marshall n-a fost un ajutor, a fost o strategie, a fost colacul de salvare intins pentru ca Europa sa-l apuce si sa inoate cu el pana la mal. Planul a inceput cu finantarea investitiilor strategice, gandite anume ca beneficiarii sa-si reinceapa exporturile.

Poate prima din investitiile majore a fost refacerea portului Rotterdam, chiar in coasta Europei, pus sa functioneze ca un centru major pentru intreg nordul continentului.

Ajutorul american a permis importul de carbune si investirea in centrale hidroelectrice, fara care industria nu putea reporni. In unele tari, ca Franta, fondurile americane au contribuit si la stergerea datoriei publice, dar asta in caz extrem si inevitabil.

Subtilitatea planului consta in faptul ca aceste proiecte nu erau nici dictate de ofertant, nici alese de beneficiar. Erau rezultatul colaborarii stranse intre amandoi, absolut necesara, intrucat planul Marshall nu facea pomana: beneficiarul trebuia sa contribuie cu fonduri echivalente, in contrapartida.

O singura conditie revenea exclusiv guvernelor europene, intr-o conjunctura atat de labila, ca cea de dupa razboi: sa asigure stabilitatea interna, fara care nici un program nu putea evolua si chiar exista pericolul risipirii fonduri