Ce binecuvantare este, pana la urma, aceasta criza economica internationala. Recunosc, am o slabiciune pentru scenariile apocaliptice si o aplecare bolnavicioasa inspre teoriile ce anunta sfarsitul ordinii mondiale, asa cum o stiam cu totii pana acum.
Democratizarea luxului s-a dovedit a fi in fond doar o iluzie, niciodata implinita, care ne-a lasat insa cu o mare frustrate. Si anume ideea ca am gresit cu ceva de ne-am prabusit intr-atat.
Nu am gresit cu nimic, iar criza a venit doar ca sa ne repuna in limitele pe care le-am avut dintotdeauna. Istoria nu se repeta niciodata, iar oamenii probabil de asta nici nu invata nimic din excesele si derapajele trecutului. Am gresit gandindu-ne ca putem sa ne extindem imperiul confortului pana acolo incat sa-l mostenim fara munca? Posibil.
Ne-am mai inselat inca o data. Nu-i nimic, o luam de la capat.
Aflam ca Statele Unite ale Americii sunt la un pas de colaps, Italia e practic in faliment, iar daca Grecia inca mai supravietuieste e doar multumita slabiciunii si intereselor Germaniei in zona. Spania, Irlanda si Portugalia sunt si ele sugrumate de povara datoriilor si de somajul tot mai ridicat.
Problema cea mai mare a Europei este ca nici Franta si Marea Britanie nu danseaza de bucurie pe o crestere sanatoasa. Ambele economii rasfula cand mai greu, cand mai usor, in valuri si cu sacrificii enorme din partea populatiei.
Germania singura ce trage ca un elefant urias dupa ea scheletul a ceea ce a fost candva Uniunea Europena. O idee mareata, tinuta in viata de o ambitie care ii costa pe toti mai mult decat face.
Dar sa revenim. Se prabuseste America. Si? E ceva impotriva naturii in asta? Imperii au existat dintotdeauna si, fara nicio exceptie, toate au cazut intr-un final. Orgoliul visului american, implementarea luxului ca mod de viata obisnuit p
