Aceasta a fost întotdeauna data la care ne-am raportat, data care ne obliga să fim optimişti şi luminoşi. În funcţie de 20 iulie, ne făceam planuri de vacanţă, ne puneam în ordine ideile şi sentimentele. Anul trecut, pe vremea aceasta, plănuiam cu tata o masă în curte. Nu-i mai plăceau întâlnirile cu mulţi oameni, aşa că i-am chemat doar pe cei pe care îi simţea aproape.
20 iulie a fost mereu ziua în care era nevoie să fim toţi, să ne strângem acasă, sub protecţia incomparabilă a tatei, să ne bucurăm de mărunţişuri şi să ne privim adânc în ochi, ca şi cum ar fi ultima oară. Şi, iată, anul trecut chiar a fost ultima oară! Nu-mi vine să cred că eu încă sunt aici, că 20 iulie încă există în calendar şi, totuşi, tata nu e acasă, tata nu cheamă lume în curte. Va fi pustiu pe strada noastră, în tradiţionala zi a marilor revederi, deşi vorbiserăm, vara trecută, să repetăm obiceiul de a sărbători între prieteni.
Am făcut un fel de anchetă pentru revista noastră, pentru Flacăra lui Adrian Păunescu, rugând oameni dragi să scrie câteva rânduri pentru tata, cu ocazia aniversării lui. Cei mai mulţi dintre ei, cei care au fost prezenţi ani la rând la întâlnirile cu el din mijlocul anotimpului, au subliniat cât de important era să existe acest prilej ca să se mai dilueze distanţele, ca oamenii să fie din nou împreună, măcar pentru câteva ore. Zilele de naştere ale tatălui meu nu au fost niciodată simple întâlniri cu mâncare bună şi vin pe mese. Mereu s-a ajuns la mult mai mult: muzică, poezie, dialog, amintiri, planuri de viitor, opinii, promisiuni, lacrimi şi curaj. Aşa trăiam ziua lui de 20 iulie, privind de pe margine spectacolul oferit de cel mai puternic om din viaţa mea, de tatăl meu, de acela pe care în fiecare clipă l-am crezut în stare să schimbe lumea şi să mă ia cu el în orice colţ al noii sale realităţi.
Uneori, mă simt singură. Uneori, am
