Amatori de seriale cu psihologi și canapele moi, ne-am făcut chiar și serial propriu, românesc, perfect fotocopiat după rețeta HBO de peste mări. Privind ecranul, jumulirea ambalajului și investigarea conținutului ne plac mult; ne adulmecăm cu plăcere materia de studiu și ne mândrim cu empatia manifestată-n capătul telecomenzii. În fiecare din noi zace, aparent, un mic psiholog care poate spune cu precizie laudabilă ce are vecina ori fata aia de vis-a-vis, judecând după poziția cosițelor pe umăr ori dupa profunzimea oftatului și umezeala privirii. Cred că exagerez întrucâtva; ar fi fost ceva să se întâmple astfel. Dar nu, nu obișnuim să fim atenți cu adevărat la cei din jur. Și dacă mai murim din când în când de grija altuia, din diverse rațiuni (curiozitate cronică ori interes sincer), propriile minți ne sunt indiferente.

Cu cât adunăm mai mulți ani în spate, tindem să ne ignorăm sufletul și pasele sale, să ne burdușim pieptul de frustrări și cuvinte nespuse. Cam pe la anii când îi faci cu mâna adolescenței, când durerile existențiale și nu prea se pun pe seama hormonilor, sufletul cade pe planul șapte, pentru o masă suficientă de oameni cât să-mi fie permisă generalizarea grosieră. Cu cât buletinul e din ce în ce mai de ținut ascuns în buzunar, accentul se blochează întâi pe școală, diplome necesare, dar inutile, pe găsirea unui loc de muncă, ca apoi să se mute pe casă, pe hrană, pe facturi, pe responsabilități, pe copii, pe griji, pe somn prost, pe mâncare, pe termene limită. Suntem tot mai nefericiți. Chiar fără să ne dăm seama. Luăm toate loviturile și neajunsurile by default, că „așa e viața”, „așa e lumea in care trăim”, „banii nu mai au valoare”, „bărbații-s porci”, „femeile-s curve” „lumea e nedreaptă”, „nu ai altă soluție”. Ghilimele le închin tuturor stereotipurilor de gândire cu care ne îmbrăcăm, spre a camufla frumos hibele personale.

Nu