Se spune despre Părintele Arsenie Papacioc că e un sfânt în viaţă. Unii descriu mersul lui că fiind imponderabil şi-l văd înveşmântat în lumină. Alţii simt deja miros de moaşte în preajma lui. Iar măicuţele de la mânăstire mărturisesc că acum, în post, părintele e doar cin îngeresc, e de aşa subţiime, că-l poţi ridica într-o mână, "nu mai e trup în el, doar duh".

Pe mine, Părintele m-a lăsat să văd în el Omul. Nu e puţin lucru să poţi zări, cu sufletul abia întredeschis de emoţia miracolului, un sfânt punându-şi aura deoparte şi cerând odihnă. Puterea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o, pentru a ne milui pe noi, e o dulce povară. Crucea, grea de spovedaniile miilor de credincioşi ce i-au trecut pragul chiliei în juma de secol, îi apasă umerii şi inimă. Dar Părintele o poartă cu drag, spre mântuirea noastră. Şi nu suferă decât atunci când, pe drumul Golgotei de astăzi, mai aude voci trufaşe, care încă se îndoiesc.

Era trecut de mult de oră prânzului când ne-a primit în chilia sa. Dis-de-dimineaţă ţinuse liturghia, apoi plecase la căpătâiul unui suferind, după care se întorsese la mânăstire şi spovedise coada lungă de oameni de dinaintea noastră. Şi ne-a primit, deşi era obosit, flămând şi împovărat. Într-o cămăruţă vecină, o maică îi încălzea prânzul. Probabil că ar fi dorit să mănânce, dar n-a vrut să o facă înainte de a potoli foamea noastră.

Şi l-am necăjit pe Părinte cu multe din întrebările puse. Erau întrebări adunate, înainte de plecarea spre Techirghiol, de la oameni cunoscuţi sau străini mie, cărora le făgăduisem soluţii pentru incertitudini. Uitasem că numai Dumnezeu poate să vindece îndoiala. Părintele a răspuns şi la acele întrebări pe care le socotea erezii. Cu durere în glas, cu trudă. Căci nevăzuta cruce apăsa şi mai tare pe umerii sufletului lui. M-a dojenit şi, prin mine, a certat blând lumea din care veneam şi care î