Un lucru important pe care ni-l reamintim dacă citim cu atenţie cartea lui Mitchievici & Stanomir este că identitatea nu este un obiect, ci mai degrabă un spectru, o stafie, pentru că e adesea ataşată de lucruri care nu mai există. Identitatea nu este doar naţională, definită prin mituri eroice şi stereotipuri xenofobe, ci foarte adesea regională, locală chiar, dramatizând conflicte interioare, antagonizând gusturi şi mode divergente, ridicând peisaje şi cutume provinciale la demnitatea de simbol. Ea nu se defineşte întotdeauna la modul eroic, pe calea unei autohtonii răzbătătoare, ca în Balcanul şi Carpatul de V. Alecsandri. De fapt, identităţile culturale sunt mai întotdeauna suprapuse şi amestecate în chip inextricabil, se strecoară unele în altele şi acolo intră în somnul recesivităţii, de unde se pot oricând trezi. Ele nu se identifică doar pozitiv, ci mai ales în contextul nefast al unei traume. Nu întâmplător identitatea regională cel mai bine conturată până acum la nivelul studiului academic de la noi (cu excepţia celor ale minorităţilor etnice) este cea a Banatului, trăind într-o aură habsburgică mult după prăbuşirea monarhiei chezaro-crăieşti şi participând la mitul imperial din postura de provincie marginală, imitativă şi (uneori) refuzată a celei de-a Treia Europe. Trauma provoacă proces moral, care este un catalizator al coagulării identitare. Şi tot o traumă se regăseşte şi în paginile romanelor lui Ionel Teodoreanu, chiar dacă nu este vorba de una asumată resentimentar: pierderea statutului de capitală de către Iaşi prin prima Unire, în 1859 (de fapt, oficial, în 1862), şi provincializarea economică şi culturală, în special după primul război mondial. Cum poţi fi moldovean?, se întreabă pedagogic Ioan Stanomir, arătând astfel cât de legitimă este investigaţia identitară ce a generat o literatură atât de bogată, în care Teodoreanu, prozatorul căr