În afară de greva de la Atelierele CFR Griviţa, în România anului 1933, statisticile oficiale au mai înregistrat încă 55. În cifre oficiale au mai fost înregistrate şi conflicte latente de muncă. În aceste cazuri, nemulţumirile muncitorilor nu ajungeau până la întreruperea lucrului.
În 1920, România a aderat la Convenţia internaţională a muncii de la Geneva. Prin legea privitoare la ocrotirea muncii minorilor şi copiilor şi durata muncii din 1928 s-a stabilit la opt ore durata zilei de muncă. Doar o parte dintre întreprinderi respectau această prevedere. Unele contracte colective semnate între patroni şi angajaţi impuneau opt-zece ore de lucru pe zi. În unităţile mari se lucra între opt şi zece ore, consemnau inspectorii Ministerului Muncii. Angajaţii din întrepriderile mici munceau până la 12 ore pe zi. Se lucra şase zile pe săptămână, uneori chiar şi duminica.
Citeşte şi:
Prima arestare a lui Ceauşescu - patru zile
1933, lecţia Griviţei
Cizmarii, asemenea lui Ceauşescu, lucrau mai ales în firme mici. La începutul crizei, în România existau 254 de întreprinderi de pielărie. Dintre acestea, doar 16 aveau peste o sută de lucrători. Numai una avea mai mult de 500 de angajaţi şi o alta peste de o mie. Mai cunoscuta fabrică Mociorniţă, socotită printre cele mari, atingea cifra de 470 de lucrători în 1934.
În 1932, dintre cele 157 de conflicte de muncă latente, numai 10 fuseseră declanşate pentru a obţine scăderea timpului de lucru, şi 127 pentru salarii mai bune. Şi în anul 1933 cele mai multe conflicte - 103 din 138 - s-au iscat din pricina salariilor. Cererile de reducere a timpului de lucru şi concediile au generat 14 conflicte. Restul de 27 au avut alte cauze.
