Fiicele lui Nereu mai înoată în cortegiu cu Triton, care cheamă din cornul de scoică, ştie secretele abisului de la chiar Poseidon, tatăl lui; şi le arătase calea navigatorilor argonauţi3, în lacul din deşertul libian. Avea ochii de apă şi părul verde i se prindea în solzii mărunţi de pe trup. Câteodată apărea cu picioare de cal, ca centaurul-peşte; sau cu două cozi încolăcite; cu aripioare de delfin. Mai erau Forcis şi fiicele lui, gorgonele, Meduza... căci înfăţişările şi apariţiile fiilor mării nu cunosc numărătoarea şi în largul nevăzut se amestecă între ele dispreţuind îngrădirea regnurilor... şi Proteu, bătrânul, păstorul turmelor de foci. Ghicea viitorul ca şi cum ar fi văzut prin straturile de apă, într-un glob de cristal, întregul mers al lumii... şi naidele... miile de oceanide... şi nimfele apei ce se ridicau în aburi până la nori şi cădeau să adape izvoarele şi râurile...
Cu toată această seminţie versatilă, mereu schimbătoare, cu trupul înjumătăţit, prins la întretăierea dintre specii, cu fiinţe mai bătrâne decât zeii din panteon, cu toate creaturile mării se înrudea zeiţa locului, Afrodita Kypria.
Diona, mama ei, născuse în largul mării, deasupra valurilor, iar pruncul ei trebuie să-i fi fost aidoma zeiţă, dar pe jumătate om şi-n rest creatură marină. Afrodita a purtat ascuns în corpul ei dezirabil şi perfect forma de nereidă şi mai era confundată cu Derceto, cea cu părul învolburat, care venise în Cipru înotând din lacul sărat de la Ascalon. Chiar şi acolo ajunsese pe râurile interioare, tocmai din fluviile gemene, din apa dulce de la început, din Apsu amestecată cu apa sărată, din marea primordială, Tiamat. Se aşeza oriunde bălţi sau ochiuri de apă stăteau între mare şi pământ. Mai sălăşluise la Hierapolis, unde încă există lacul ce-i era consacrat, cu izvoare profunde, vii, de neînţeles şi logic miraculoase în oraşul arid şi ruinat.