Oricâte străduinţi ar dovedi psihiatrii, nebuniile se înmulţesc mai repede decât putinţa medicilor de a le număra şi defini. Dificultăţile pleacă şi de la faptul că ţicnelile, la cei mai mulţi oameni, vin şi se duc. Mintea le calcă strâmb un timp şi ori se fac brusc bine, ori scapă de o tâmpeală şi dau în alta. Într-o vară, copil fiind, am petrecut câteva săptămâni în casa unei rubedenii din imediata vecinătate a unui ştrand. Un vecin, care avea picup şi un singur disc al Romicăi Puceanu, şi-l punea, ca să mă exprim ştiinţific, aleatoriu. Nu conta la ce oră din zi, dacă ploua sau dacă era zăpuşeală, din curtea de alături începea să bubuie un difuzor spânzurat într-un pom. Şi, timp de trei minute, cât dura înregistrarea, tot cartierul o asculta pe Romica lălăind singurul ei cântec de pe disc, „Dor de mamă”. Nimeni nu ştia ce-l motiva pe acel vecin să asculte, uneori de şapte, opt ori la rând, funerarul „Dor de mamă”, iar alteori o dată la două, trei ceasuri. Nimeni nu ştia când avea să dea nebunul drumul la picap, să-şi amelioreze, ca şi când ar fi luat un hap dat de doctor, nevoia clinică de a asculta la infinit aceeaşi şi aceiaşi melodie.
Se întâmpla ca nişte zile la rând să pară că a ostenit sau că a renunţat şi, dintr-odată, fără nici o legătură cu nimic din ce ar fi putut avea vreo legătură cu vremea, cu circumstanţele ori cu starea de spirit a cartierului, din difuzorul urcat în vârful prunului, să-şi înceapă lamentaţia de bodegă Puceanca. Jalea îi urca parcă din rărunchi şi avea în ea ceva ultimativ. Îţi venea să înţepeneşti acolo unde te găseai. Imaginaţi-vă situaţia: toţi ştiam că va fi, dar când şi de ce, era un mister. Putea să dureze toată vara, dar putea să sfârşească la fel de inexplicabil, ca în ziua în care a început.
Vecinul era un ins ursuz, despre care toată lumea spunea că nu e recomandabil să-l stârneşti. T
