„şi lacrimile îi alunecau pe faţa mare, ridată în cute mari) - / şi elegia asta din trei părţi le-o citea, la lumina lumânărilor frumos aşezate pe masă/” La început a fost frica. Mi-a fost frică de întâlnirea cu Mircea Ivănescu. Aveam, cred, 25 de ani şi călătoream prima dată singură cu trenul spre Sibiu. (Nu ştiam unde voi dormi peste noapte. Tata nu era de acord să rămân la un necunoscut, fie şi în vârstă, aşa că m. aranjase să dorm în apartamentul, încă liber, în care locuise Iustin Panţa. În acel week-end se împlinea un an de când murise.) Mi se repartizase la Institutul G. Călinescu un articol de dicţionar Emil Ivănescu, iar colegul N. Florescu insistase să vorbesc cu „poetul Mircea Ivănescu de la Sibiu”, pentru a obţine mai multe informaţii. Şi poate să scot la iveală nişte manuscrise, necercetate încă de nimeni. Cred că tot dl. Florescu mi-a făcut rost de numărul de telefon, aşa că într-o joi dimineaţă, cu voce mică, l-am sunat pe M. Ivănescu, într-un cadru oficial, de la telefonul Institutului. Mi-a răspuns o voce la fel de mică, obosită, apropape stinsă. Neîncrezătoare. M. era pe „patul de suferinţă”. Cu ceva timp în urmă suferise un accident, îşi rupsese un picior. Deşi nu credea în niciun proiect, m-a invitat la Sibiu să stăm de vorbă. Da, avea mai multe mansucrise de-ale fratelui său. Era dispus să mi le arate. Aşa a început, cu totul accidental, povestea mea cu M. Ivănescu. Aşa am ajuns să alcătuiesc un volum Emil Ivănescu, din dragoste pentru M. Ivănescu, pentru că munca de editare a fost chinuitoare, deprimantă. M. Ivănescu, inconştient, s-a opus ducerii la capăt a acestui proiect. Deşi mă ajuta, material, cu tot ce putea, cu amintiri şi corecturi. Dar repetându-mi că nu se va duce nimic la bun sfârşit şi că mai bine să las totul baltă, inclusiv pe „m. ivănescu, care e un