În ianuarie 2001, invitat în Statele Unite de Comitetul pentru Proprietate Privată, am avut şi o întâlnire la o comisie pentru drepturile omului a Congresului american. Interlocutoarea m-a întrebat între altele ce cred despre "campania de reabilitare a lui Ion Antonescu dusă de Vadim Tudor şi partidul lui". Am răspuns că, în opinia mea, Vadim şi ai lui nu credeau câtuşi de puţin în ceea ce făceau şi că procedau astfel pentru a-l opune pe Antonescu Regelui Mihai. Din motive evidente, am mai spus, în toţi anii de după 1989, sistemul "postcomunist", căruia Vadim şi camarazii peremişti aparţineau prin trecut şi vocaţie, a văzut în Regele Mihai şi revenirea la normalitate o ameninţare directă. Încât Antonescu - "marele patriot", cel pe care "Regele l-a trădat şi l-a dat pe mâna ruşilor" - nu reprezenta nimic altceva decât un instrument al retoricii şi manipulărilor, vrând să zădărnicească evoluţii riscante pentru sistemul din care Vadim şi ai lui făceau parte. Răspunsul mi-a părut să nu-i fi produs prea mult entuziasm celei ce-l provocase. Iar asta pentru că în acei ani era la modă (o modă foarte lucrativă pentru destule instituţii care trăiau mai ales din pericole inventate) să vorbeşti despre ameninţări ultra-naţionaliste, xenofobe, antisemite ş.cl., inclusiv acolo unde chiar nu era cazul. Mi-a reamintit de vizita peste Ocean un alt mesaj al aceluiaşi ieşean respectat cu care uneori mai schimb opinii în astfel de chestiuni. Observaţiei lui cum că recentul atac prezidenţial la Rege („trădător" şi „sluga ruşilor"), concomitent cu declaraţia că, în 1941, fostul agent şef al lui Ceauşescu ar fi procedat asemeni lui Antonescu, a găsit aprobare în varii medii (pretinşi istorici, de care nimeni n-a auzit până acum, au repus şi ei în circulaţie tezele peremiste ale anilor '90), i-am răspuns astfel: "Aţi remarcat excelent, lucrurile nu sunt întâmplătoare. De ceva timp sunt