Anul trecut, răspunzînd jurnalistului de la The New York Times la întrebări legate de traducerea literaturii europene în SUA și de prezența autorilor străini pe piața literară americană, constatam din reacția lui Larry Rohter – cel care a consemnat interviul –, cît de greu este să faci ca un subiect despre scriitorii europeni să suneinteresant pentru cititorii marelui cotidian. Rohter mi-a repetat, o săptămînă mai tîrziu, la deschiderea Festivalului de Film Românesc, organizat de ICR New York, anual, la Tribeca cinemas: „Subiectul ăsta e greu de vîndut editorului meu, îmi trebuie un «cîrlig»“. Personal, pierdusem speranța că va apărea ceva. Bine antrenată deja cu presa americană de mare tiraj și credibilitate, știam că The New York Times este un fel de Biblie pentru cititorul avizat, o publicație care stabilește ce contează și ce nu în lumea artelor și nu numai.De asemenea, înțelesesemcă anumite subiecte trebuiau să fie relevante pentru mase de cititori, la tirajul de 50 de milioane al reputatei publicații. „Sper că înțelegeți, mie mi se pare un subiect interesant și actual cel al traducerilor din literatura europeană, dar atîta vreme cît nu scriem despre Stieg Larsson, de pildă, editorul o să-mi spună că plictisesc cititorii“, a continuat Rohter. „N-aveți decît să începeți articolul cu Stieg Larsson“, am replicat cu convingere, deși în forul meu interior eram fără speranță. Articolul și interviul au apărut însă cu mențiunea lui Stieg Larsson drept „cîrlig“ pentru cititor, pe 8 decembrie 2010. Exemplul de mai sus e ideal pentru a ști că nu este deloc simplu să aduci literatura străinăpeste ocean. Dacă în Europa sistemul coexistenței și al traducerii literaturilor reflectă într-un anume fel, în mod natural, ceea ce secolele au determinat a fi spiritul european, dacă francezilor și germanilor li se pare natural să traducă din polonezi, cehi și români, dacă suede