Sînt o mare devoratoare de poezie. De cînd mă știu. Dar am anumite rezerve în a o comenta. Este un domeniu gingaș, unde, pe lîngă o anume știință a disecării și a interpretării versului, îți trebuie și o sensibilitate aparte. De care nu sînt foarte sigură. La noi au fost și sînt doar cîțiva buni comentatori de poezie. Să-i numim pe Ion Caraion (foarte bun poet, înainte de toate, dincolo de faptul că a devenit cunoscut publicului larg mai ales pentru notele sale informative șipentru mizerabila colaborare cu Securitatea, dar să nu judecăm pe nimeni dacă nu am trecut și noi prin experiențele carcerale încercate de acești oameni pe care soarta nu i-a menajat),ar mai fi Virgil Ierunca, Nicolae Manolescu – ei da, de ce nu, dincolo de capriciile și de umorile sale curente –, ardelenii Ion Pop și Al. Cistelecan, bucureștenii Paul Cernat și Daniel Cristea-Enache, mai aproape de noi. Legat de acest fapt, îmi aduc mereu aminte de faimoasa Doamnă de Sévigné, cea cu scrisorile ei din secolul al XVIII-lea, care, întrebată fiind de fiica sa, Doamna de Grignan, ce părere are despre dragoste, răspundea cochet și acru: „Îmi place din cînd în cînd s-o practic, dar nu-mi place să comentez niciodată!“. Încălcăm destul de rar acest îndemn, de aceea sper să fiu iertată. Așadar: Un poet deja consacrat precum Ioan Es. Pop ne propune niște trist-amare unelte de dormit (Editura Cartea Româneacă, 2011, redactor Mădălina Ghiu, cu zece desene de Dumitru Gorzo), de toată frumusețea în inutilitatea lor pentru tratat insomniile existențiale. O poezie directă, profundă în simplitatea ei, cu accente metafizice pe alocuri. Un melanj bine dozat între faptele pitite printre faldurile unei memorii selective și întîmplările unei Real & Cotidian percepute în toată acuitatea lor dă farmec și noblețe versurilor. Poetul ne plimbă prin propriile călătorii ale succesivelor sale vîrste existențiale. De und