Până a avea vreo legătură personală cu programele de cercetare a spaţiului cosmic, cuvântul "navetă" avea pentru mine sensul menţionat în dicţionare, de călătorie zilnică între două localităţi, relativ apropiate, în scopuri profesionale. Mai însemna, printre altele, o piesă a războiului de ţesut, un vehicol de transport în comun pentru distanţe scurte sau chiar o ladă compartimentată, destinată transportului produselor alimentare.
Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat prin 1969 de "avionul orbital" X-15, prima formă de navetă spaţială, de fapt un simplu precursor al acesteia, un avion care atingea straturile superioare ale atmosferei. Mai apoi, în 1972, întâmplarea a făcut să mă aflu la sediul unei firme din Los Angeles în ziua în care tocmai se anunţa că primise contractul de construcţie al unei navete spaţiale. Mare bucurie.
Prima navă de felul acesta, Columbia, a fost lansată înr-o misiune operaţională pe 12 aprilie 1981, la exact două decenii după istoricul zbor al lui Iuri Gagarin. Cariera ei s-a sfârşit în ziua de 1 februarie 2003, cu doar 16 minute înainte de aterizare. Ultima, Atlantis, a atins pista de aterizare 15, strict rezervată întoarcerii din spaţiu a navetelor, de la centrul spaţial Kennedy, exact la ora prevăzută, 5 şi 56 de minute, 21 iulie 2011, cu mai puţin de o oră înainte de răsăritul soarelui.
Coordonatorii misiunii au cochetat cu ideea de a amâna manevra de aterizare pentru a exploata la maximum vizibilitatea, dar au renunţat. Astfel, Columbia a părăsit orbita circumterestră, a traversat zona oraşului Titusville, a efectuat un viraj strâns şi a revenit pe Terra după un zbor de 13 zile, în timpul căruia a aprovizionat Staţia Spaţială Internaţională ISS. Pe video putea fi urmărită imaginea unui afişaj de la bordul navetei, aşa-zisul HUD, care ne indica altitudinea şi direcţia şi ne arăta pista până la câteva clipe înainte d
