Despre reforma profunda a societatii, intelegand prin asta impingerea institutiilor spre functia lor fireasca, asternuta in calea omului pentru a-l ajuta sa respire democratia ca si cand ar mesteca, fericit, caramele, se tot vorbeste de mai bine de 20 de ani.
Apucam cate-un colt, il punem intre copertile dosarului, ii facem studiu de fezabilitate, tragem planuri de masuri si constatam, la final, ca am apucat pe un drum gresit. Regandim totul, in graba, ca mereu vin alegeri, incepem de la capat cu sentimentul ca acum, muschiul din capul natiunii se va destepta si va intelege.
Dar fara un gadilici, un condur usor care sa ne incalte fiinta ca intr-o imbratisare cu destinul, nu numai trupul, nu vorbim niciodata. De reforma morala se ocupa cineva?
De spiritul care piere, pic, pic, in clipele cand ii pierdem pe parintele Arsenie Papacioc sau pe poetul Mircea Ivanescu, fara sa cladim in loc alta samanta, se ocupa cineva?
Desigur ca modelele au rolul lor in desavarsirea interioara, insa fara un efort individual, care face diferenta intre rinoceri si ciocarlii, fundatura este ireversibila. Daca nu exista dorinta de a straluci singur, in fata constiintei, multumit de bine, frumos, adevar, greu reuseste duhovnicul sau poetul sa-ti lege baloane la glezne.
Traind, fiecare, in ligheanul individual, un pic mai vast decat un polonic de supa, atenti la propria viata, cu fruntea inchisa la spirit, deoarece presupune constrangeri de natura sa ne dezvaluie slabiciunile, consemnam ca langa noi se sting bucatele de Romania, asa cum ne-o imaginam, naivi fiind, dar nu aprofundam niciodata. Daca ne rasar pe trup bube, si le vad si altii? Unde fugim?
Avem unde. Cautam alt parinte Papacioc, cu toate ca pacea contagioasa de pe fata sa e greu de dibuit, si-i cerem o alifie. Racoroasa, ca sa ne incinga, paradoxal, calcaiele. Si cur
