Nu-I greu s-o duci bine în România. Trebuie doar să fii un om printre oameni. Adică să fii în lume, de-al lumii. Deci să fii de gaşcă. "D’al nostru.” Odată ajuns la nivelul ăsta de dezvoltare psiho-somatică înşurubarea în societate îţi este asigurată cu certificat de garanţie pe întreaga perioadă cât durează şi nivelul de performanţă solicitat de condiţia de "d’al nostru”.
În România zilelor pe care le trăiesc eu e uşor s-o duci bine. Şi merg mai departe şi spun: e uşor să fii fericit! Pentru ca Paradisul să ţi se aştearnă, întreg, la picioare, este suficient este suficient să faci un efort minim şi să realizezi că problemele existenţiale reprezintă ceva extrem de volatil. (În orice caz inconsistent decât o bâtă de baseball sau o sabie ninja – ascuţită.) Şi atunci ce rost are să-ţi baţi capul cu ele (cu problemele existenţiale) câtă vreme poţi să le baţi capul altora cu ele (cu bâta şi/sau cu sabia ninja). Şi în felul ăsta îţi rezolvi tu toate problemele existenţiale găsind în acelaşi timp o soluţie, cât de cât, la aceeaşi chestiune şi pentru un concetăţean mai puţin norocos decât tine. Poate că n-am fost suficient de clar, foşgăneala metafizică încă nu-mi dă pace, mă gâdilă ca o etichetă rămasă agăţată de creier, deh, vechile metehne...Bre! Un ditamai săbioiu cu care să decapitezi porcu’ dintr-o lovitură găseşti oriunde. Dacă n-ai chef de niciun fel de cheltuială, OK! Ia un par, un fier, ceva, ieşi pe stradă şi-i ceri lu’ unu’ cam câţi bani crezi tu că ai nevoie. Eventual, preventiv, pentru binele amândurora, îi rupi şi o mână, sau îi tai o ureche. La ce-ţi foloseşte ţie e clar, în ceea ce-l priveşte, ocupat cu spitalele, cu durerile, etc, n-o să mai aibă timp de angoase metafizice. Că de aici vine tot răul. De la căzutu’ pe gânduri. De la pusu’ întrebărilor una-întruna. De la "de ce?” şi "până când?”.
Pentru că altminteri, în afara cercului ăs