Un om insingurat isi marturiseste macroscopic totala inaderenta la timpul ce i-a fost impus si la obiceiurile majoritatii concetatenilor. Nu se protejeaza nici macar pe sine si nu-si exhiba suferintele. E unul dintre putinii autori romani care nu negociaza o imagine vandabila a umilintelor din anii de recluziune. Sa fie el vinovat ca nu a intilnit eroi ori caractere majore? Autorului i-a reusit obsesia de a fi european, platind pretul europenistilor nostri dintotdeauna: ignorarea sau marginalizarea in propria cultura.
Autor al unei temeinice opere de istoric, teoretician si critic literar, iar mai nou de ideolog al europenismului, carturarul Adrian Marino, iesean prin origine, clujean prin adoptiune si european prin vocatie, ramine unul dintre marii insingurati din istoria culturii noastre. E o singuratate hotarita de destinul implacabil (incarcerat de tinar, a cunoscut vreme de sase ani "binefacerile" epocii noi, in inchisorile comuniste si alti sase in domiciliul obligatoriu din Baragan), dar asumata orgolios pina la capat si transmisa posteritatii intr-un tulburator document memorialistic, intitulat - se putea altfel! - Viata unui om singur, editat la Polirom, in anul ce a trecut. Constient de razboiul ce l-ar putea declansa judecatile lui piezise, autorul si-a refuzat un ultim spectacol balcanic, pe care l-a intuit in reactia personajelor cartii, preferind postumitatea. Cred ca a procedat corect, fie numai si pentru aceea ca genul memorialistic este, prin natura lui, unul pentru "ziua de dupa". Unii ar putea eticheta drept lasitate refuzul confruntarii judecatilor deloc amabile cu eroii vizati de acesta. E dreptul lor. Admit ca nu e deloc confortabil sa fii spulberat, pur si simplu, sub raport moral ori intelectual, in paginile memorialistice ale lui Marino. Cu atit mai mult cu cit autorul este chiar cel mai cunoscut si tradus teoretician literar roman, un