Cariera fostului mijlocaş e demnă de un film: a avut talent cu carul, a ajuns coechipier cu idolul său la Galata, dar a sfârşit prin a juca în Kazahstan. Acum îi spune „tată’“ lui Gigi Becali.

A fost unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti români din ultimii 20 de ani, dar spiritul său de aventurier l-a împiedicat să se realizeze. I s-a spus „Hagi-Luţu" graţie driblingului său halucinant, cu care i-a cucerit instantaneu pe suporterii echipelor la care a activat. L-au iubit până şi fanii altor cluburi. Asta şi pentru că el a văzut mereu fotbalul ca pe o poezie. N-a ştiut să fie serios nici măcar înaintea celor mai importante partide din viaţa lui, a fost tot timpul un tip vesel şi pus pe şotii. E conştient că ar fi putut să ajungă un mare fotbalist, dar nu regretă foarte multe lucruri. De fapt, are un singur mare regret, acela că nu a câştigat suficienţi bani încât azi să poată trăi fără prea multe griji.

„Adevărul": Eşti oltean, ai început fotbalul la Slatina, dar ai debutat în Liga I cu Progresul Bucureşti. Cum s-a întâmplat?

Ionuţ Luţu: La Slatina, la juniori, eram o echipă de speriat. Eram coleg cu Claudiu Niculescu, cu Ionel Dănciulescu, cu Romeo Stancu şi cu Augustin Chiriţă. Îl aveam antrenor pe regretatul Ion Pîrvulescu. Acesta, un mare descoperitor de talente din zona Olteniei, era în contact cu foarte multe cluburi şi şcoli de fotbal din Bucureşti. Aşa am ajuns la Luceafărul, iar, de aici, imediat ce am terminat junioratul, m-am transferat la Progresul.

Cum ai ajuns la Craiova?

Ăsta a fost cel mai mare vis al meu şi mi s-a îndeplinit repede pentru că am avut norocul să-l am antrenor pe nea Sorin Cîrţu la echipa naţională de tineret. Mai târziu, când el s-a întors la Universitatea, a ţinut neapărat să mă aducă şi pe mine acolo. Nu l-am dezamăgit, am debutat în forţă la un meci cu Braşovul. Am câştigat la scor,