Mai mult sau mai putin oficial, potrivit informatiilor aparute in presa, pana la urma si reprezentantii FMI au constatat ca premierul, de facto, nu se afla tocmai la Palatul Victoriei, ci mai degraba la Cotroceni.

Ideea ca presedintele conduce la propriu Guvernul, iar Emil Boc nu face decat sa repete mesajele si directivele lui Traian Basescu, nu este socanta in sine. Pentru ca actuala putere ne-a obisnuit de atata timp cu aceasta idee, astazi nu mai mira pe nimeni ca aflam despre remanieri, despre politici fiscale sau bugetare direct de la Traian Basescu si nu de la Emil Boc.

Tot presedintele este cel care da termene limita ministrilor, care anunta primul cand si daca au loc rectificarile bugetare, cati bugetari si de unde vor mai fi disponibilizati. Ne-am obisnuit de atat de mult timp cu aceasta anormalitate, incat acum nu se mai cruceste nimeni in fata acestei realitati. Emil Boc a ramas insa un credincios si loial functionar, care nu are initiative, ci se subordoneaza perfect presedintelui, fara a-si impune niciodata propria vointa. Aceasta substituire de forte si functii intre principalele puteri ale statului s-a petrecut lent, de cand Emil Boc este premier (decembrie 2008), dar s-a instaurat complet de la inceputul lui 2010.

Pentru unii mai vizibila, pentru altii mai putin, evidentele si consecintele ei o transforma intr-o realitate frustranta. Paradoxal, se dovedeste a nu multumi pe nimeni. Poate doar Emil Boc isi imagineaza sincer in fantasmele nocturne ca longevitatea in functie reprezinta vreo consecinta a calitatilor sale si o urmare logica a sacrificiului eroic in fata unei nemultumiri tot mai apasatoare a populatiei.

Oficialii FMI au ajuns si ei la aceasta idee, desi vin in tara de doar cateva ori pe an. Suficient insa pentru a observa cu cine trebuie sa vorbeasca si cine ia cu adevarat deciziile importante