Dacă mă gîndesc la M. Ivănescu, întîi mă gîndesc la o uriaşă şi tulbure frică – de viaţă, de moarte, de amintiri (amintirile cele mai adînci, spaimele copilăriei), o frică paralizantă ca în faţa unui pericol iminent. Apoi mă gîndesc la singurătate, la o lumină cînd blîndă, de seară de toamnă, cînd „urîtă“, „scăzută“, de zi ploioasă şi rece. Ceva din această frică mi s-a transmis, în anii, cîţiva la număr, în care am fost aproape de M. Ivănescu, „sufleteşte“ şi „fiziceşte“, vizitîndu-l cît de des puteam, adesea împreună cu fratele meu Teodor. I-am scris cîteva scrisori. Într-un rînd, mi-a răspuns, pe două file îngălbenite. Rînduri bătute la bătrîna sa maşină de scris (care-şi ducea acum veacul pe masa din bucătărie) şi corectate de mînă. Şi, în josul paginii, o semnătură de mînă, cu pixul. Chinuită. (Pe masa din bucătărie erau reviste şi tot felul de foi vechi, acolo m. ne punea periodic să scotocim după multele sale manuscrise rătăcite.)
*
Casa scorojită şi prăfuită din Sibiu, de pe Vasile Aron nr.3. Poarta încuiată. Paşii tîrşîiţi apropiindu-se pe alee. Cheia răsucindu-se în broască. Statura scundă a lui M. Ivănescu. Părul mai lung decît îmi imaginam, alb, ochelarii cu rame groase, prăfoşi. Un zîmbet timid, de întîmpinare. „Nu credeam că o să mai ajungeţi.“ Mîinile înguste, reci, cu degete subţiri. Treptele de la intrare. (Cinci?) Scăunelul acela de epocă ca un recamier minatural din vestibul. („Acela îi plăcea şi Stelei.“) Camera mare, cu miros de praf. Patul de suferinţă. Fotoliile adînci şi măsuţa cu o sticlă şi pahare. Oglinda. Noptiera cu un ceas deşteptător străvechi, plină de medicamente şi de cărţi. În camera de alături, ce a mai rămas din celebra bibliotecă. Sute de cărţi „împrumutate“.
*
M. Ivănescu citindu-mi pe nerăsuflate, cufundat într-unul din aceste fotolii şi părînd astfel şi mai împuţinat trupeşte, dintr-un volum nemţ