Pesemne că, la fel ca multe alte noțiuni, cea a „partizanatului“ poate îmbrățișa înțelesuri mai restrînse sau mai largi. De curînd, am avut ocazia să mă conving că preferințele mele se îndreaptă către o accepțiune mai cuprinzătoare a termenului, prin comparație cu cele privilegiate de alții. Am asistat cu inima strînsă cum, invitat să intervină la ceremonia de absolvire a unei promoții de studenți, cunoscutul politolog Vladimir Tismăneanu și-a presărat prelegerea cu referiri nu doar la propria biografie, dar și la realizările unei instituții pe care o conduce, a invocat în sprijinul propriilor spuse activitatea unor persoane ce-i împărtășesc afilierea politică și a recomandat proaspeților absolvenți, ca lectură de vacanță, cărți cu o orientare afină publicate într-o colecție pe care o coordonează. Nu pot îndepărta senzația neplăcută că eticheta momentului ar fi cerut mai multă discreție și echidistanță. S-ar putea obiecta, însă, că este vorba doar de o opțiune stilistică. Îmi este greu să apreciez dacă stilul respectiv s-a banalizat deja într-atît încît să nu mai deranjeze decît prea puțină lume. A existat, totuși, o pledoarie a vorbitorului ce s-ar fi cuvenit evitată într-o asemenea ambianță, indiferent de felul cum înțelegem cerințele politeții: aceea că discursul de demascare a radicalismului ideologic și a întrupărilor sale totalitare din secolul al XX-lea – pe care îl profesează, în mijlocul unui cvasiconsens social asupra tezelor sale, cu o insistență ce nu se poate justifica decît prin ambiția de a-l monopoliza – trebuie trecut în patrimoniul dreptei politice, pe care, de asemenea, o promovează nedisimulat. În contextul mai larg al spațiului cultural românesc din ultimii ani, tentativa de a revendica valori ce țin de educația politologică elementară în folosul unei singure tabere, cristalizată treptat prin coagularea unor elemente de doctrină cu circulaț