Unii vor obiecta, spunând că graniţa dintre pioşenie şi superstiţie nu este, în cazul multora dintre noi, foarte clară. Se prea poate. Chiar şi aşa, eu unul nu cred că românii care aprind lumânări la biserică pentru a câştiga la loto sunt reprezentativi pentru „norodul drept-măritor".

Oamenii obişnuiţi îşi înţeleg credinţa mai mult decât lasă a se vedea. Simţul autocritic funcţionează, deşi lucrurile în societate nu merg încă după cum am dori. Ne-am pierdut busola morală în vremurile în care minţeam ca să supravieţuim. Cât a fost vina noastră şi cât a fost vina altora, e de discutat. Cert este că trebuie să mai treacă timp pentru a ne reîmpăca între noi şi cu noi. Două decenii sunt o nimica toată pentru un asemenea efort. Minciuna, ca mod de viaţă, lasă sechele nebănuite şi de lungă durată.

Biserica majoritară nu face nici ea excepţie, instituţional vorbind, de la neliniştea care domină societatea. După fervoarea religioasă din anii '90, susţinută şi de prezenţa publică a unor mari nume ale Ortodoxiei, acum încep să iasă la iveală ispitele prin care a trecut. Se ştie de oamenii infiltraţi sau racolaţi de structurile vechiului regim cu scopul de a ţine sub control Biserica. Cunoaştem şi tentaţia, mai veche sau mai recentă, a unor feţe bisericeşti de a încurca cele sfinte cu cele profane - afacerile şi politica. Dar nici acestea nu sunt reprezentative pentru ceea ce înseamnă Ortodoxie românească. Până una-alta, Biserica şi-a îndeplinit neîntrerupt misiunea pământească, cea mântuitoare: a oficiat Liturghia, a botezat, a cununat, a înmormântat. Ruşii, de pildă, n-au avut norocul acesta, cu toate că sunt un popor cel puţin la fel de religios ca şi al nostru. Bolşevicii le-au profanat bisericile şi mănăstirile, transformându-le în cămine de nefamilişti sau în hambare. Răul profund adus de comunişti - relativitatea morală - îşi dezvăluie hidoşenia abi