Până a avea vreo legătură personală cu programele de cercetare a spaţiului cosmic, cuvântul "navetă" avea pentru mine sensul menţionat în dicţionare, de călătorie zilnică între două localităţi, relativ apropiate, în scopuri profesionale. Mai însemna, printre altele, o piesă a războiului de ţesut, un vehicul de transport în comun pentru distanţe scurte sau chiar o ladă compartimentată, destinată transportului produselor alimentare.
Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat prin 1969 de "avionul orbital" X-15, prima formă de navetă spaţială, de fapt un simplu precursor al acesteia, un avion care atingea straturile superioare ale atmosferei. Mai apoi, în 1972, întâmplarea a făcut să mă aflu la sediul unei firme din Los Angeles în ziua în care tocmai se anunţa că primise contractul de construcţie a unei navete spaţiale. Mare bucurie.
Prima navă de felul acesta, Columbia, a fost lansată într-o misiune operaţională pe 12 aprilie 1981, la exact două decenii după istoricul zbor al lui Iuri Gagarin. Cariera ei s-a sfârşit în ziua de 1 februarie 2003, cu doar 16 minute înainte de aterizare. Ultima, Atlantis, a atins pista de aterizare 15, strict rezervată întoarcerii din spaţiu a navetelor, de la centrul spaţial Kennedy, exact la ora prevăzută, 5 şi 56 de minute, 21 iulie 2011, cu mai puţin de o oră înainte de răsăritul soarelui.
Coordonatorii misiunii au cochetat cu ideea de a amâna manevra de aterizare pentru a exploata la maximum vizibilitatea, dar au renunţat. Astfel, Columbia a părăsit orbita circumterestră, a traversat zona oraşului Titusville, a efectuat un viraj strâns şi a revenit pe Terra după un zbor de 13 zile, în timpul căruia a aprovizionat staţiunea spaţială internaţională ISS. Pe video putea fi urmărită imaginea unui afişaj de la bordul navetei, aşa-zisul HUD, care ne indica altitudinea şi direcţia şi ne arăta pista până la