Cum, necum, nu prea stim ce sa ne facem cu acest Anders Behring Breivik. Simpatizantii unor ideologii sau alta, fie stanga, fie dreapta, s-au fript cu totii cand au incercat sa il apuce. Nici de coada nu au reusit, iar cei care au avut curajul sa isi asume o opinie (sau, mai rau, o credinta) au furat-o. Fie au alunecat intr-o extrema (dreapta – vezi declaratiile unor politicieni de aiurea, demisi astazi, sau ale lui Urban, inca membru PDL), fie in cealalta (stanga – de obicei teoreticeni care s-au trezit, paradoxal, sustinand in esenta un discurs de dreapta, avand la baza o credinta oarba, irationala, in niste valori care nu mai pot fi nici macar puse in discutie).
Ratiunea, ne-a invatat Hegel, poate intelege, justifica si integra orice. El a fost primul convins ca din eterna confruntare dintre teza si antiteza vom ajunge intr-un bun sfarsit la implinira spiritului. Si de aici a mai ramas doar un pas, pe care s-a si grabit sa-l puna Marx, pana la omul implinit si societatea perfecta. Daca pana acum stanga pare sa isi fi demonstrat de doua ori falimentul – atat in comunism, dar si in politicile sociale falimentare ale datoriilor publice – dreapta nu a inregistrat decat un singur, dar zguduitor, esec – extremele interbelice. Desi, ma tem ca, acum, dreapta tocmai ce isi pregateste a doua prabusire.
E usor de intes de ce, pentru unii, e atat de tentant sa nu-i puna norvegianului imediat eticheta de nebun, dement, hitlerist sau oricum ar da mai bine, pentru a inchide cazul rapid si definitiv. Spune ei – Breivik este glasul mortii tuturor ideologiilor (si aici fiecare isi alege doctrina pe care o socoteste mai bine decedata), semnalul de alarma, ultimul avertisment inaintea prabusirii definitive. Pentru ca din moment ce e atat de vizibil ca ambele poteci s-au infundat, un racnet de o asemenea cruzime nu ne putem preface a nu-l fi auzit.
Si aici e o noua