Cele câteva cotidiene ale Puterii, care agonizează încă din anii în care au fost inventate, îşi plătesc mizerabil angajaţii. Aceştia ar fi putut să plece la publicaţii mai generoase, unde s-ar fi exprimat mai relaxat, totuşi stau cu fruntea plecată şi scriu la comandă. Nu neapărat contra convingerilor lor, oricum la comandă. De ce au ales calicia şi umilinţa, de ce rămân loiali unor cauze într-o continuă schimbare şi îşi chinuie familiile cu nişte lefuri de zilieri, iată câteva întrebări care par a impune răspunsuri. Dacă nu le zgândăreşte nimeni, e pentru că nimeni nu citeşte cotidienele acestea obscure şi oportuniste de put şi pentru că e vorba de o mână de oameni, nu de redacţii mari.
Un motiv ar fi acela al salariului mic, dar sigur. Numai că salariul e el mic, nu şi sigur. Partidul dă bani cu ţârâita şi dacă subvenţionează încă publicaţiile fantomă, e ca să se poată zice că are ziar. Partidul cunoaşte cât de degeaba sunt publicaţiile de partid şi n-are nici o adiere de respect pentru jurnaliştii săi de casă, însă îi ţine pe statele de plată, fiindcă aşa cere obişnuinţa. Ziariştii de la foile de partid ştiu ce gândesc despre dânşii redactorii din presa mare. Măcar dacă ar fi dispreţuiţi, dar nici de dispreţ nu au parte. Sunt ignoraţi. Nu merită să-ţi oboseşti judecata cu soarta unor resemnaţi. În ziaristică nu-i niciodată târziu să te revolţi contra stării în care ai ajuns şi s-o iei de la capăt. Ideea-răspuns care se întrevede ar fi aceea că există şi o categorie de slugi, care se simt realizate ca slugi doar dacă sunt batjocorite de stăpâni. Oameni croiţi pe dos, pe care libertatea, cu bunele şi cu relele ei îi sperie. Sunt oameni născuţi să aleagă întotdeauna greşit, ca să aibă pe cine da vina pentru condiţia lor de slugi ieftine.
Unii scriu la foi care nu au nici măcar preţ de vânzare. Sunt strecurate, în marile redacţii, pe sub u
